Shopping Budapesta

Am pornit la drum cu destinația „Shopping Budapesta” pe o vreme urâtă de iarnă. Aveam la dispoziție 4 zile de concediu, cu tot cu drum, pentru a înfăptui țelul nostru non-turistic. Auzisem noi că pe lângă Budapesta există niște outlet-uri fantastice unde, pe bani foarte puțini, te poți transforma din cerșetor în prinț.

După multe ore de condus, când pe ploaie, când pe ninsoare, pe drumuri proaste (românești) sau pe autostrăzi (ungurești) și după ce pierdem un capac de la o roată a mașinii de firmă, am ajuns la gazda noastră, Hotel Oswald. Suntem primiți de o familie simpatică de unguri amabili care ne anunță că prețul camerei e cu 10 euro mai mic dacă plătim cash. Noi, fericiți, întindem banii și ne bucurăm că am dat de oameni de treabă și că i-am fentat și pe ăia de la booking.com, dar și pe ăia de la bancă.

Gulas unguresc, Budapesta

Ne era foame și aveam chef de un gulaș unguresc de la mama lui. La hotel bucătăria nu era deschisă așa că ne-a fost recomandat un restaurant tradițional din zonă, foarte drăguț amenajat. Aici nu a fost chip să te înțelegi cu vreunu și nici meniuri în engleză nu aveau, așa că am zis cu toții în cor „guuulaaaș”. Am cerut și niște bere. Am primit un gulaș din ăla cu fasole de care nu-mi mai amintesc prea multe, ceea ce înseamnă că nu m-a dat pe spate, a fost bun de foame. Oricum, ne-am simțit bine și, cu burțile pline, ne-am îndreptat spre hotel pentru un duș și un somnic bine-meritat.

Hotel Oswald Budapesta

Hotelul arată foarte bine pentru un hotel de 2 stele. Încălzirea în pardoseală ne-a impresionat cel mai tare. În plus, auzisem zvonuri cum că ungurii ar avea ceva cu mașinile de Romania, așa că parcarea privată a fost un alt atu al hotelului. Și așa am dormit ca niște prunci lipsiți de griji. A doua zi aveam treburi serioase de rezolvat.

Nu-mi mai amintesc dacă am mâncat sau nu în dimineața următoare, cert este că am pornit la drum destul de devreme. Pe la 10 eram pierduți deja pe undeva pe șosele, bretele, ieșiri și alte autostrăzi. Asta pentru că nu ne făcusem temele și pentru că nu am fost destul de deștepți încât să cerem informații de la patronul hotelului. Învârtindu-ne, găsim un semn către un outlet și ajungem într-un mic complex ale cărui magazine erau în majoritate închise. Adică închise de tot, cu hârtie in geam. Celelalte prezentau câteva haine în vitrine și afisau prețuri de Mario Plazza. Botoși, ne urcăm în mașină, de data asta lipsiți de entuziasmul inițial.

Începusem deja să facem planuri de turiști – ce am putea vizita în Budapesta? Unde să mâncăm… Când deodată, apare înaintea ochilor noștri un totem publicitar pe care scrie Premier Outlets Center. „Da, ăsta e”, zice F mulțumit. Outlet-ul seamănă cu cel care a fost construit un an mai târziu pe autostrada București – Pitești, doar că ăsta e mult mai mare. Ajungem într-un „orășel” al magazinelor, un paradis al cumpărăturilor, un castel de basm cu curtea/parcarea plină de mașini. Nu ne-am facut poze în acele momente, dar sunt sigură că ne sclipeau ochii. Era primul nostru dezmăț adevarat la cumpărături. În 2 zile vom petrece aici timpul alocat cumpărăturilor pentru următorii 10 ani. Am făcut atâtea drumuri între magazine și mașină, încât într-un final a trebuit să mutăm mașina mai aproape. Pe la 6 – 7 seara, când noi încă nu vizitasem nici un sfert din magazinele complexului, vânzătoarele plictisite au început să ne trimită acasă, întâi subtil apoi din ce în ce mai fățiș.

Așa că am plecat. În drum spre hotel ne-am oprit să vizităm măcar un pic Budapesta. Vedem podul Szechenyi cu lanțuri, traversăm Dunărea și ne întrebăm în cât timp ajunge apa care trece pe sub noi în România. Vrem să urcăm cu funicularul, dar nu mai funcționează la ora asta târzie, așa că o luăm per pedes până la castel, de unde admirăm Budapesta nocturnă ce pare tristă cu străzile ei pustii. Suntem aproape singuri pe străzi. Nici mașini nu prea circulă. Oamenii aștia nu par să aibă cine știe ce viață socială, sau poate socializează numai pe lumină. Frigul ne pătrunde în oase. În drum spre mașină observăm alte câteva clădiri frumoase, însă istoria și arhitectura Budapestei nu mai înseamnă nimic pentru 4 suflete obosite de shopping.

În următoarea zi ne ocupăm de magazinele rămase. Nu ne place să lăsăm treaba neterminată. Ziua se scurge încet printre rafturi, cabine de probă și drumuri la mașină. Spre după-amiază mâcăm la restaurantul chinezesc din complex, unde ne servește o româncă. La finalul zilei plecăm spre hotel cu mașina burdușită bine. În seara asta nu mai avem timp de plimbări. Trebuie să împachetăm și să înghesuim cât mai bine tot ce am cumparat în portbagajul mașinii și să fugim spre casă cu prada la prima oră.
Pe la 9 seara, foamea ne împinge în stradă. O luăm la picior prin cartier în căutarea unui magazin. Seara precedentă am crezut că este o întâmplare, iar acum ne întrebăm dacă nu cumva hotelul este situat într-un cartier rău famat: străzile sunt și aici pustii. Pe la ferestrele caselor sunt semne clare de viață, dar pe stradă nu am întâlnit oameni și nici de magazine deschise nu putea fi vorba. Nu înțelegem nici azi ce s-a întâmplat. Am tras concluzia că ungurii sunt familiști și că petrec seara în casă.
De mâncat, am mâncat câte un sandwich și câteva ciocolățele dintr-o benzinarie.

În dimineața plecării, mașina arăta ca în desene animate: pocnea, trosnea și nu se închidea portbagajul. Pe bancheta din spate, cei doi prieteni cu care eram nu mai aveau loc de bagaje. Vremea nu se arăta nici ea miloasă. Au urmat alte multe ore de condus… Am ajuns în București aproape anchilozați, obosiți, stresați, certați. La iesirea de pe autostradă ne oprește un echipaj de poliție însoțit de câțiva militari. Era un filtru și ne-au cerut să deschidem porbagajul pentru control. Noi evitasem acest lucru tot drumul de teamă că nu-l vom mai putea inchide. Acum însă nu aveam de ales. Căutau niște arme furate de la o unitate militară. Când au văzut cât de burdușit e totul, nu au atins nimic și au zâmbit. Am zâmbit și noi. Am dat explicațiile de rigoare și am plecat spre casele noastre fericiți.

A fost o experiență pe care nu o vom repeta în curând. Am cheltuit 3000 de euro în total. Suma ni s-a părut (și încă ni se pare) imensă, dar putem sa va spunem ca am îmbrăcat unele dintre hainele cumpărate atunci chiar și 5 ani mai târziu!

 

Cristi si Adriana

Cristi și Adriana sunt oameni de treabă care vor să călătorească mult! Cristi e freelancer bine înfipt în IT și, în acelasi timp, designer, semi-fotograf și snowboarder începător. Adriana e o frumusețe de fată, duce în spate tot greul relației, se ocupă de socializare și rețele sociale, și, în plus, gătește excelent. Împreună fac echipă bună pentru că, relativ de curând, au realizat că mai există lucruri interesante în viață și în afară de carieră, casă, masină, copii și contul din bancă. Acum vor sa vadă lumea.

  În Langkawi, Malaezia, pe termen lung, cu chef de mare și soare :)   15 aprilie 2017

Aboneaza-te!

Și noi te anunțăm când ceva (cu adevărat interesant) se întamplă. Fără spam!

  1. Nu pot sa cred. Am si uitat de excursia asta…Ai uitat sa spui ce s-a intamplat cand am mancat la restaurantul din apropierea hotelului…you know…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© Copyright 2011 - 2017 cristisiadriana.ro. Toate drepturile rezervate. v4.0