Sindromul Mânecuță

Ventilator de tavan

Langkawi, Malaezia, 23 iulie, 11:42. E duminică la prânz, Cristi și Adriana stau încă în pat și se uită la ventilatorul din tavan pus pe viteza 2 din 5.

„Vreau să-ți spun ceva important, ceva la care m-am gândit aseară. Avem o mare problemă de rezolvat la casă. O problemă cu două fațete: una practică și una psihologică.”

Ea se întoarce către el ușor încruntată.

„Întrerupătoarele de capăt de scară. Mi-am dat seama că aseară am făcut pentru a treia oară ceva ciudat. Știi că baia de aici are două întrerupătoare, unul în hol, unul în dormitor. Am intrat în baie prin hol, am aprins lumina, mi-am dat seama că întrerupătorul nu e în poziția „corectă”, m-am dus în dormitor, am stins lumina și m-am întors în hol ca s-o aprind din nou. Și m-a lovit… Primele două dăți am făcut asta inconștient, dar a treia oară m-am speriat. Nu putem să avem întrerupătoare din astea în casă.”

Ea se uită la el și începe să râdă în hohote: „Ești bolnav, dumnezeule, ești bolnav!”

Întrerupătoare albe pe perete

Se potolește și redevine serioasă. „Dar să știi că există întrerupătoare din alea care nu știi dacă sunt pornite sau oprite; le apeși și revin în aceeași poziție.”

[…]

„Ok, m-am liniștit, ai dreptate.”

Ea începe iar să râdă, apoi se oprește brusc. „Vreau să-ți zic ceva. Când ai fost în Cambodgia am avut chef să fac curățenie. Știi borcanul ăla mare cu paie colorate? Le-am vărsat pe toate pe masă și le-am rearanjat pe culori, pentru că nu mai suportam…”

Paie colorate

Râd împreună, amândoi cu un râs ușor nervos.

„E sindromul Mânecuță*”

Amândoi știu despre ce e vorba. E un „inside joke” la fel de vechi ca relația lor.

Încheietura mâinii

* Încă de la o vărstă fragedă, părinții au observat că a lor odraslă nu poate să iasă la joacă decât dacă mânecile bluzei se termină într-un punct anume de la încheietura mâinii, cu o toleranță la eroare de doar câțiva milimetri (fix sub procesul stiloidian al ulnei, pentru curioși); orice tentativă de a ajusta poziția în sus sau în jos era întâmpinată de „nemulțumire” e puțin spus, „criză autistă” e mult spus. A rămas o poveste bună de repetat de către mame în fața rudelor sau prietenilor.

Se întorc amândoi cu fața spre tavan, încă zâmbind.

„De aia facem echipă bună.”

Armată de ursuleți gumați

 

Cristi si Adriana

El e freelancer bine înfipt în IT și, în acelasi timp, designer, semi-fotograf și snowboarder începător. Ea e o frumusețe de fată, duce în spate tot greul relației, se ocupă de socializare și rețele sociale, și, în plus, gătește excelent. Împreună fac echipă bună pentru că, relativ de curând, au realizat că mai există lucruri interesante în viață și în afară de carieră, casă, masină, copii și contul din bancă. Acum vor sa vadă lumea.

  În Langkawi, Malaezia, pe termen lung, cu chef de mare și soare :)   15 aprilie 2017

Aboneaza-te!

Și noi te anunțăm când ceva (cu adevărat interesant) se întamplă. Fără spam!

  1. Asta e culmea! Cand v-am cunoscut si am aflat ca suntteti fecioare, v-am zis ca sunteti foarte organizati. Voi ati ras. Adriana ma cheama afara la masina, si toate dosarele pacientilor erau sortate in ordine alfabetica in portbagaj. Masina era plina de mucuri, dar cand era vorba de munca… tabla, orare, aplicatii de organizare… Nu e autism. E OCD. :))) Autistul e mai aproape de mine. :)))

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© Copyright 2011 - 2017 cristisiadriana.ro. Toate drepturile rezervate. v4.0