India, micul Chidambaram și templul Nataraja

Plecăm din Thanjavur. Ieri am aflat în gară că autobuzul către Pondicherry pleacă la 3:30 dimineața. Ne trezim ca huhurezii și
coborâm să facem checkout-ul. Noi anunțasem că vom pleca dimineața devreme, dar la recepție era beznă. Am coborât scările orbecăind și, pe la ultimele trepte, când vederea s-a acomodat cu întunericul, observăm că de fapt în lobby dorm 2 oameni: unul pe o canapea îngustă, altul pe jos. Înțelegem acum mai bine de ce nouă ni se adaugă un „luxury tax” în majoritatea hotelurilor: un pat adevarat se plătește scump. Ușa hotelului este încuiată și storul metalic pe jumatate tras. Cristi îi șopteste ceva duios adormitului de pe canapea care cu greu deschide ochii. Încheiem formalitățile și ieșim în noapte. Ajungem în câteva minute la New Bus Stand unde autobuzele forfotesc deja. Vânzătorii de fructe își primenesc tarabele (un fel de lego din lăzi de fructe) și aprind bețisoare parfumate, un vânzător ambulant își prăjește alunele pe o tarabă încropită pe o bicicletă, se face ceai și se spală vasele mari de aluminiu în care se va găti peste zi. Întreb de autobuz. „Wait, madam. 3:30” E 3:25. Până acum am fost norocoși. Nu am avut parte de trenuri sau autobuze întârziate, deși citisem că se întâmplă destul de des. Ne așezam între doi bărbați care dorm. Unul gras care sforăie cu bărbia în piept și altul care are picioarele în poziția lotusului, capul pe spate și gura căscată. Cade curentul și, ca niste zombie rutinați, vânzătorii de fructe aprind în slow-motion niște lămpi de gaz care, la început, scot un fum îngrozitor, iar apoi se transformă într-un fel de becuri foarte luminoase. Unul dintre ei se întinde pe jos, pe cartoanele din fața tarabei să mai tragă un pui de somn. Așteptăm până pe la 4:00 AM când ni se spune: „Sorry, no driver!”. Dacă am învățat ceva până acum în India este că e futil să te agiți. Într-o oră plecăm cu un alt autobuz către Chidambaram, o schimbare de plan care, surprinzător, nu ne deranjează.

După patru ore coborâm în cea mai mică autogară de până acum. Asta nu înseamnă că sunt aici mai puține autobuze, oameni sau capre. Căutam cu privirea în jur. Există un hotel chiar vis-a-vis. Camera e 1300 Rs și are wifi cu plată. Genul 3 stele indian-style. Plecăm și, ceva mai aproape de templu, intrăm la Thaya Lodge. Clădirea este moderna numai în exteror. Au tras o fațadă cu geamuri fumurii peste o clădire veche și prăfuită. Hotelul ocupă doar etajul 2 al clădirii, dar arată decent, iar prețul este avantajos: 550 Rs camera. Mergem să vedem camera și avem inspirația să verificăm dușul care nu merge. Cerem o altă cameră și ni se oferă „The Nice Room”, cum spune indianul mărunțel care ne însoțește. Nouă ni se pare exact la fel, dar știe el ce știe, în camera asta dușul funcționează. Vom sta aici o singură noapte.

Am legat rucsacurile de tăblia patului cu antifurturile pentru bicicletă cumpărate din Decathlon și plecăm la templu purtând la noi toate valorile, actele și laptopul, mâncare, apă și bună-dispoziție. Dorim să ne petrecem ziua la templu, să scriem, să citim, să ne relaxăm. Templul nu e departe, dar nu există indicatoare, este înconjurat de clădiri și tarabe și era cât pe ce să trecem pe lângă el. Aici nu există stand pentru papuci așa că, ignorând o babă care ne-a ochit de la distanță și ne face semne disperate să-i dam ei bani ca să ne țină încălțările, ne băgăm papucii în sacoșă și intrăm. Prin soarele arzător, ne avântăm spre templul interior umbros. Nu facem decât câțiva pași în interior și suntem prinși în flagrant de către un preot tânăr cu aspirații cerberiene, cocoțat pe o statuie, care ne cere să-i arătăm ce avem în sacoșă. Degeaba ne eschivăm, suntem vinovați de posesie ilegală de papuci în traistă. Ne poftește supărat să ne lăsăm încălțările afară. Ne îndreptăm bosumflați spre ieșire și căutăm un loc la umbră, dar suntem interpelați prompt de o fetișcană care ne întreabă pe rând cum ne cheamă. Ceva nu e în regulă cu ea și ne sună în cap mai multe semnale de alarmă, pentru că nici o femeie indiană respectabilă nu intră în vorbă în mod direct cu un bărbat. Este însă îmbrăcată cu un sari dintre cele scumpe și poartă cercei de aur în urechi și în nas, fapt care ne derutează puțin. Începe să meargă la pas cu noi și, foarte curând, cere cerceii Adrianei, arătându-i cu degetul și întinzând mâna. Reacția Adrianei este virulentă: „Glumești?! Tu porți cercei de aur și îi vrei pe ăstia ieftini ai mei?” Ne-am așezat la umbră. Ne-a urmat și s-a așezat și ea în fața noastră. Noi o ignorăm, sperând că se va plictisi și va pleca. Până la urma o să plecăm noi, dar peste alte căteva minute bune, în timp ce ea își scoate cerceii din urechi și îi bagă în sân.

Ne alegem un loc la umbră, lângă o intrare secundară a templului. Ne doream ca ziua de astăzi să fie asemănătoare cu cea din templul din Thanjavur, dar aici se dovedește a fi ceva mai greu să stai liniștit într-un singur loc. După ce două localnice curioase ne pun câteva întrebări de rutină (și reușesc astfel să strângă un grup compact de gură-cască în jurul nostru), vom fi abordați de catre cerșetori cam odată la 5 minute. Un chelios gras se pare că ne ceartă pe limba lui. După o vreme și după mai multe încercări de comunicare eșuate, îl vom ignora pur și simplu. Un copil vine și întinde mâna, după care o trimite și pe maică-sa. Pentru ca nici unul nu a avut succes, cel mic trage o căcare sănătoasă în curtea templului, la 5m de noi. Însă nu produce niciun fel de reacție printre cei care stau împreună cu noi, tolăniți la umbră. Probabil e ceva foarte comun și general acceptat. Totuși, un alt incindent reușește să atragă repede reacția comunității. Un grup de fete trece pe lângă noi, urmat la câțiva metri de un grup de băieți. Oriunde în lume ai fi zis că nici măcar nu se cunosc. Aici însă, această apropiere nepermisa, crează valuri de indignare. Doi bărbați se ridică și, prin gesturi și țipete, măresc considerabil distanța dintre grupurile mult prea apropiate. Apoi rămân ca niște paznici lăngă două fete care s-au oprit în apropierea noastră. Societatea indiană are cu siguranță alte valori decât cele familiare nouă.

După o vreme, cele două fete se apropie de noi și, după formulele cu care ne-am obișnuit (se adresează doar Adrianei și o întreabă de unde e și cum îi place India), ne cer niște apă. Nu e prima oară când auzim această rugăminte, deși în temple există întotdeauna robinete cu apa potabilă (potabilă pentru ei, nu pentru noi). Când am putut, am oferit cu plăcere, dar în alte recipiente decât cele din care bem noi. Acum nu avem decât o sticlă de 2 litri. Ne temem să nu călcăm în picioare vreun obicei local de ospitalitate, dar nu avem alternativă. O să spunem simplu „ne pare rău, dar nu credem că e igienic ca 4 persoane să bea din aceeași sticlă”. Reacția este neasteptată din partea a două fete ce par de vârsta liceului și sunt curate și bine îmbrăcate: bufnesc amâdouă în râs și se îndepărtează. Nu știm ce anume le-a stârnit valul de ras. Probabil cuvantul „igienic”. Ne uitam unul la altul și ne punem întrebări despre educația din școli legată de igienă.

O să vrem să vizităm bazinul central, de unde se pot face poze interesante cu reflecția unei porți mari în apa verde-închis. Dar nu apucăm, pentru că niște liceeni gălăgioși l-au supărat pe portar, care ne încuie poarta de acces în nas. Dăm un ocol templului, desculți pe lespezile încinse, alergând între oazele de umbră. Ajungem de unde am plecat, unde un om, un elefant, o vacă și o capră stau la umbră.

În zona centrală, plină de coloane vopsite alb-roșu, încep pregătirile pentru un ritual interesant. Adriana se așează la umbră, rezemată de o coloană. Lângă ea se așează o babă, mâncând biscuiți. O capră foarte îndrăzneață dă să-i fure biscuiții din mână. Adriana alungă capra și salvează baba. Mulțumită dar obosită, baba se lungește la umbră.

Cristi dă raite în jurul gardului care împrejmuiește o mare vacă argintie. Sunt atras de incantațiile continue care tună din doua boxe mari. Un grup de preoți stau pe jos și cântă, câțiva au microfoane. Aproape toți sunt îmbrăcați în niște cearșafuri albe înfășurate în jurul brâului, unul singur în portocaliu (nu-i cunoaștem statutul) și în roșu cel ce pare a fi leader-ul spiritual sau preotul principal. Omul în roșu latră ordine și arată mult cu degetul. Toți se ocupă de pregătiri dar, față de omul în roșu, toți par niște novici cu muci în barbă. Se taie banane și se așează la picioarele vacii, s-au adus nuci de cocos și s-au așezat în 4 care de ofrandă decorate cu ghirlande de flori, s-au presărat peste tot găleți de flori (pe bune, se cară florile cu gălețile și se varsă în diverse locuri strategice), se dispun pe jos, în locuri bine delimitate, frunze mari de bananier și se pun pe ele tot felul de ofrande. În centru stau 10 preoți (știu pentru că i-a numarat Omul Roșu) care primesc un fel de binecuvantare sau inițiere cu orez aruncat în cap. În timp ce volumul incantațiilor crește, se intensifică și pregătirile și curtea se umple de preoți așezați pe jos în jurul marii vaci argintii. Vezi un filmulet mai jos cu instructiunile Omului Rosu și binecuvantarea cu orez.

Pregătirile vor continua cu un complex tratament aplicat statuii vacii, care va fi unsă cu uleiuri, pudrată cu prafuri colorate din zeci de recipiente, afumată cu niște bete-fumigene. Tot timpul se aruncă în ea cu flori din găleți.

Am obosit așa că ne întoarcem spre hotel și luam masa la un restaurant oarecare. O să mai dăm o raită pe la templu seara, dar festivitațile s-au încheiat deja, pe jos e plin de flori și alte resturi ale fastuoasei ceremonii.

În dimineața asta suntem hotărâți să ajungem în Pondicherry cu orice preț. Ne trezim în zgomotele vecinului de cameră. Timp de 10 minute, se aud horcăieli și gargare, urmate de flegme zgomotoase. Când auzi așa ceva, nu te impacienta, nu e nevoie să alertezi salvarea sau poliția, nu moare nimeni înjunghiat în beregată, e doar ritualul matinal de curățat nas și gat, în stil tradițional Tamil Nadu (asta e pe bune).

Facem un duș rapid și remarcăm punctele de catifea vișinie folosite de femei în frunte, lipite pe faianță, pe baterie, pe tocul ușii, pe rama oglinzii. Peste tot bindi abandonați. Cu un jet de spray de gândaci pe care îl purtăm cu noi, omorăm destul de liniștiți un gândac maro de 5cm. Nici măcar nu ne-am mai obosit să deranjăm în vreun fel cei 6-7 păianjeni imenși de pe tavanul băii. Am stat aici o singură noapte și nu e de datoria noastră să facem o dezinsecție completă. La plecare, când semnăm de checkout, portarul ne întreabă fără nici o introducere: „No tip for me?”. Îmi vine să zic „Ba da, vezi că ți-am lăsat un gândac de 5 kile în fața ușii de la baie”, dar ar fi urât din partea mea. Așa că răspund zâmbitor „No tip for you” și ne vedem de drum.

Am stat doar o zi în Chidambaram, dar a fost de ajuns. Templul e atracția principală și nu prea ne putem imagina cum altfel ai putea să-ți umpli timpul. Plecăm spre Pondicherry, despre care am auzit povești frumoase. Ne așteptăm la o atmosfera relaxată și la mulți francezi.