India, New Delhi – primul contact

Presupun ca asa incepe orice poveste despre India: „Oricat de pregatit crezi ca esti, oricat de mult ai fi citit sfaturi, ghiduri Lonely Planet si forum-uri, indiferent de starea mentala in care incerci sa te pui… primul contact cu Delhi ramane, din toate punctele de vedere si pentru marea majoritatea a calatorilor, un soc.”

Imi imaginez ca nu suntem primii care folosim expresia „asalt asupra simturilor”. Delhi iti da in cap cu atat de multe senzatii ca ramai uimit si pierdut si incerci cu disperare sa-ti adaptezi organele debusolate. Miroase diferit, a industrie si a ulei ars si a pisat, totul e invaluit intr-un fel de fum sau smog gros, mizeria este cu mult peste orice ne-am fi putut inchipui si, in tot acest timp, esti in centrul atentiei, intrebat la fiecare 2 minute daca vrei un taxi sau o autoricsa. Claxoanele care nu se opresc nici o secunda si aglomeratia agitata din jur nu te ajuta cat de putin sa te orientezi sau sa te linistesti.

Trebuie sa va reasiguram ca urmatoarele relatari nu sunt inventate, inflorite sau exagerate.
Am ajuns in aeroportul din Delhi la 4:00 AM ora locala. Terminalul 3 (finalizat acum cativa ani) arata ca un aeroport modern (cu exceptia mochetei de pe jos). Totusi, sistemul nu functioneaza. Sau, pentru un calator european, functioneaza extrem de lent. Pentru o simpla verificare de pasaport am petrecut mai mult de o ora la coada. Omul de la ghiseu se misca atat de lent si este atat de calm, ca totul pare ireal. De cateva ori aruncam priviri impacientate catre ghisee, ne mutam greutatea de pe un picior obosit pe altul, dar realizam foarte repede ca toti participantii la coada sunt la fel de calmi ca si omul de la ghiseu. La unele persoane, uitatul si rasfoitul foarte lent al filelor pasaportului (folosind saliva din abundenta) si introducerea datelor in calculator, dureaza chiar si 10 minute. In acest timp functionarii se uita calmi la tine de multe, multe ori, vorbesc foarte rar si incet si iti pun intrebari legate de calatorie intr-o engleza aproape indescifrabila: „cat stati in Delhi?”, „ce vizitati in India?”, etc. „New Delhi” se pronunta putin diferit. Ne ia ceva vreme sa realizam ca familiarul „niu deli” e de fapt un fel de „nai dili”.

Trecem totusi si ne asezam pe scaunele de dupa „duty free”. Schimbam niste dolari in rupii (nu putem schimba 20, ni se cer minim 50) la o rata dezavantajoasa de 45,60 rupii pentru un dolar american. Ni se iau si doua taxe (una de transfer si una de servicii) si capatam 2200 de rupii in loc de 2280. Avem si chitanta format A4, pe care trebuie sa o pastram ca sa demonstram provenienta rupiilor in tranzactiile viitoare.

Acum ca suntem bogati in bani indieni ne ducem spre un automat sa ne luam o apa (costa 10 rupii, sau cam 0,25$) dar bancomatul nu accepta bancnote de 100 (desi am cerut in mod special la „foreign exchage” bancnote mai mici dar nu aveau). Schimbam pana la urma la un magazin (Adriana isi foloseste farmecele) si ne luam o apa rece. Terminam ultimele sandwich-uri, ne luam rucsacii in spate si ne indreptam spre iesire.
Citisem multe despre aeroportul din Delhi, unde sa schimbi bani, de unde sa iei un „prepaid taxi” si alte 1000 de sfaturi. In principiu, nici unul nu prea ne-a fost de folos. Se lumina de ziua cand am iesit din aeroport si nu ne-au interpelat decat doi taximetristi. Am coborat imediat in subteran ca sa luam noul metrou (Airport Metro Express). Ne luam bilete (2 buline albastre la 80 de rupii bucata, cam 1,7$, ca niste jetoane de parcare) si trecem de punctul de control: militari complet echipati, cu ditai mitralierele la brau, te perchezitioneaza minutios si iti scaneaza bagajele. Adriana are privilegiul de a trece prin cabina speciala pentru femei, o cutie cu pereti opaci, unde te controleaza o femeie pe care Adriana o serveste cu o bomboana cand isi goleste buzunarele. Desi perchezitia e zapacitoare, totul e curat si modern. Metroul propriuzis e o bijuterie: nou-nout, argintiu cu albastru, silentios si sexy. Intalnim o europeanca cu rucsac si intram in vorba. Merge si ea tot pana la statia de tren, e a doua oara in India, ne recomanda totusi Nepalul: „oamenii sunt mai prietenosi si nu e asa haotic ca aici”. Coboram in statia de metrou care face legatura cu statia de tren si iesim la suprafata.

Aici incepe socul despre care am vorbit la inceput. Incepe si nu se mai termina. Iesim in cea mai murdara si aglomerata strada pe care am vazut-o in viata noastra. Suntem instantaneu atacati de un „taxi? taxi?” pe care il evitam cu un arc de cerc elegant. Mergem in continuu, ca sa nu parem debusolati si pierduti. Dar exact asta suntem. Prinsi intr-un suvoi de oameni grabiti, inveliti in paturi, carand saci si sacose. Facand un slalom continuu printre gunoaie greu de indentificat, gropi, flegme si balti de pisat. Vedem un fel de pisoar ciudat, cateva despartituri din beton sau tabla, extrem de murdar, fara nici un fel de sistem de scurgere. Totul se prelinge in suvoaie in strada. Pe langa noi trec impletindu-se oarecum armonios ricse, autoricse, taxiuri, autobuze si camioane. Am citit undeva ca „cel mai mare si cu cel mai puternic claxon castiga”. E adevarat.

Desi vazusem poze, realitatea este de o suta de ori mai dura. Ne strecuram cautandu-ne hostelul pe strazi si trotuare aglomerate, topaind peste balti, pe langa zeci de tarabe care vand mancare de toate felurile. In sus, un paienjenis de cabluri mai ceva ca acasa. Nu exista nici un loc unde sa te asezi si sa faci o pauza. Totul e in miscare, cineva te intreaba tot timpul ceva: „vrei un taxi?”, „autoricsa?”, „unde vrei sa ajungi?”, „mergi in Paharganj?”, „sir, taxi to Paharganj, sir!”, etc. Ce e amuzant e ca de fapt esti deja in Paharganj sau, in orice caz, e dincolo de liniile de tren. Dar tu il cauti disperat pentru ca nu exista nici o cale simpla de a traversa liniile si toate podurile care ne-ar rezolva problema sunt blocate cu semne „No Entry”. Pur si simplu, oricat de ciudat ar parea, nu gasesti nici o cale de a ocoli blestemata de gara. Ne adunam toate fortele si toate busolele interioare si, intr-un final glorios, vedem un pod care traverseaza caile ferate. Suntem pe calea cea buna dar suntem deja epuizati. Efortul de a raspunde „no, no” in continuu, privirile atintite mereu pe noi, forfota, zgomotul si mirosurile, dibacia cu care trebuie sa te strecori printre masini, toate obosesc si zapacesc calatorul neinitiat.
Ne invartim aiuriti si facem un traseu de 5 minute in aproximativ 40. Ne ajuta si GPS-ul de pe telefon, de care ne amintim intr-un moment de deznadejde.
Gasim si strada cu hostelul. E un gang intunecos de un metru latime in care intram tupeisti si, intr-adevar, nu ne intreaba nimeni nimic. Gasim „Kuldeep Friends Hostel” (sau „New King”, e acelasi manager) la care avem rezervare prin hostelbookers.
Oricare ti-ar fi pretentiile, indiferent de patura sociala din care provii si cantitatea de sange albastru din vene, indiferent de cat de experimentat calator esti sau crezi ca esti, hostelul ar fi catalogat drept „mic, murdar, intortocheat”, conditiile ar fi descrise ca „execrabile, mizere, deplorabile”, locatia ar fi caracterizata drept „imposibil de gasit” sau „gang infect si periculos”. Dar la 7$ camera dubla pe noapte, este si cel mai ieftin pe care l-am gasit. Ne aventuram inainte destul de increzatori. Evident, ne luam precautii legate de bagaje si respectam un set relativ strict de reguli de igiena.

Ne simtim destul de bine, suntem increzatori. Avem priviri otelite si incredere in viitor. Spunem ca suntem a doua oara in India si incercam sa nu pierdem nimic din vedere cand vine vorba de bani, pasapoarte, bagaje.
Camera e mica si stramba, baia e murdara, priza abia merge, un robinet e stricat si picura in continuu intr-o galeata mare aproape plina, dar nu ne mai deranjeaza nimic. Suntem rupti de oboseala. Ne intindem pe pat prosoapele mari de micro-fibra (luate exact in acest scop) si dormim intr-o galagie crunta (cativa muncitori lucreaza in camera de alaturi, claxoanele se aud si aici si, la fiecare 5 minute, un copil plange amarnic). Dormim cateva ore bune.

Pe la 20:00 iesim hotarati sa infruntam haosul. Suntem intariti si pregatiti pentru aproape orice. Afara e noapte si forfota se mentine. E mult mai bine fara rucsace in spate. Evident, nu ne putem amesteca in multime oricat ne-am dori, dar nu mai suntem asaltati ca de dimineata. Din cand in cand mai prindem cate un „hello, sir”, „welcome, welcome”, „where are you from?” si „hash sir? you want drugs?”. Delhi are un fel de farmec, chiar daca e ingropat in gunoaie. Strazile sunt pline de lume care se plimba printre tarabe. In piete, adica pe strazi se vand tot felul de fructe si legume proaspete, condimente, paste, orez, faina si altele din niste saci mari si murdari. Tarabele si gheretele sunt luminate bine de becuri ale caror fire de alimentare se pierd intr-un manunchi de cabluri. Au „pescarii” si „macelarii” in strada. Nici vorba de racitor, gheata sau alte forme de refrigerare. Pestele se transeaza cu ajutorul une macete fixate in sol in fata caruia sta asezat un indian murdar. „Macelaria” are pereti placati cu faianta murdara, iar intr-un colt este un separeu unde se sacrifica puiul pe care il poti alege dintr-o cusca. Transarea are loc pe un butuc de lemn vechi de mai multi ani. Si toate acestea la dimensiuni de ghereta unu pe unu.

Pe strazi vacile se plimba foarte incet, lumea se fereste din calea lor, le ofera de mancare, o vaca bea apa in rand cu motocicletele parcate.
Temperatura e placuta in timp ce traversam strazi lungi cu tarabe care vand mancare. Nu reusim sa identificam decat un sfert dintre feluri. Restul sunt (si e posibil sa si ramana) necunoscute pentru noi. Tot felul de prajeli, lipii, supe si amestecuri ciudate. Majoritatea sunt facute manual, pe loc. Ne invartim pe strazi ceva vreme si ne intoarcem in zgomot de tobe in gangul nostru prietenos. Evitam o tentativa de buzunareala chiar in fata usii hostelului si urcam in camera. La televizor e Terminator 3 dublat in hindi. Se intrerupe si vedem reclama la Mac, care a devenit instantaneu un simbol al mancarii sanatoase. Pentru moment rontaim la covrigeii adusi de acasa. O sa adormim iar in curand. Noapte buna.

Ziua doi se desfasoara si ea conform planului. Ne-am propus o plimbare pana la „Red Fort” sau Lal Qila. Credem ca detaliile legate de atractiile turistice sunt complet neinteresante si palesc in comparatie cu atmosfera locului. Cu riscul de a ne repeta, reiteram recapitulativ: aglomeratia, forfota, fierberea nu se opresc niciodata. Pe strazi trebuie sa aluneci, sa te strecori dibaci, trebuie sa faci slalom, sarituri in lateral si sa fii cu ochii in patru. Claxoanele sunt un concert infernal si constant. Pe toate tonalitatile, te ataca din toate directiile. In ordine, lantul trofic al claxoanelor este compus din claxoane stridente de lunga durata, apoi claxoane anemice sau ragusite de ricsa sau motocicleta, clinchete de bicicleta, daca nu ai claxon, folosesti un fluier si, la nivelul cel mai de jos, poti sa faci „tii-tii” din gura. Strazile din Old Delhi (care in mare parte arata ca cel mai saracacios ghetou) sunt imbuibate de 1000 de mirosuri diferite. Nu reusim sa identificam decat foarte putine dintre ele. In rest, ni se amesteca in nari mirosuri de betisoare aromate, tamaie si citrice cu mirosul de canal desfundat, urina acra si excremente. Creierele noastre se chinuie sa catalogheze si sa identifice dar, cel mai des, nu reusim sa le corelam cu mirosuri familiare de acasa. Gaturile si narile ne sunt deseori iritate, stranutam si tusim de la particulele de praf care plutesc peste tot. Peste tot ti se spune sa te speli pe maini cu gel dezinfectant cand de fapt ar trebui sa ti se recomande o masca pe figura.

In tot acest timp, noi continuam sa fim centrul atentiei. Daca acum ceva vreme ne-am fi simtit jenati de o privire prea insistenta intr-un metrou romanesc, acum intelegem ca respectivul sentiment este egal cu zero fata de incurcatura in care te pun indienii cand te privesc in continuu, intorcand capetele la multa vreme dupa ce au trecut de tine. La fiecare 30 de secunde cineva ne invita sa cumparam ceva sau sa luam o ricsa. Cu toate astea mai facem o oprire si la moschea Jama Masjid, unde ne odihnim pe trepte printre credinciosi.

Cerul din Delhi este un bleu-cenusiu spalacit si apasator. Nici soarele nu biruie pana la capat, saracul arata ca un reflector in ceata, difuz si cu marginile estompate. Ne plimbam si ne ratacim si ne mai plimbam putin, regasim drumul si ajungem la hostel. Rontaim cateva grisine si ne uitam cu groaza la punga care se goleste, pentru ca nu am gasit inca nimic comestibil pe strazile din Delhi. Ne vom trezi la 4:00 ca sa plecam spre aeroport. De acolo vom lua avionul SpiceJet spre sud, catre Cochin.

In continuare, zburam spre Cochin, in sud >