India, Thanjavur

Ne trezim si facem ultimul dus in baia de lux de la Krishna Inn din Trichy. Ne luam la revedere de la personalul amabil si iesim din holul cu aer conditionat. Traversam strada si suntem deja in autogara. Intrebam de autobuz si plecam la drum. Drumul va fi normal, autobuz cu geamurile dechise, aglomeratie, zgomot. Trecem printr-o zona industriala unde zac multe tuburi albe si netede, prisme conice lungi si lucioase, cu diametrul de cativa metri. Gandurile ne aluneca usor si ne imaginam rachete indiene strabatand cerul instelat. Parca vedem titlurile de ziar: „Prima racheta a fost lansata. India pune o capra pe luna.” Sau, poate „Programul spatial indian: cea mai mare prastie din lume”. Asta pana cand ne dam seama ca sunt segmente din turbine eoliene.

Ne continuam drumul in acelasi ritm lenes de 40 km/h. Suprinzator, trecem pe langa un fel de cartier rezidental intins pe o zona considerabila. Nu vrem sa fim rautaciosi si nu facem misto, dar e prima data cand vedem strazi late si drepte, case curate si remarcam lipsa totala a mormanelor de gunoi. In schimb, multe zone verzi. Presupunem ca este un nou cartier destinat castelor superioare si cu bani seriosi. Toate intrarile au bariere si sunt pazite.

Asteptand putin intr-o mica statie, avem sansa sa privim de aproape o indeletnicire extrem de comuna, prepararea unor produse de patiserie indesate cu o umplutura picanta pe baza de cartofi. Noi am avut ocazia sa le incercam intr-o cofertarie relativ curata din Madurai, iar acum putem vedea modul de preparare. Nu stam de-ajuns de mult cat sa filmam si prajirea lor in ulei, observam doar operatiunile de umplere si impachetare:

In Thanjavur o sa ajungem la „New Bus Stand”, care nu e langa obiectivele turistice. Dar nu ne plangem. Gasim un hotel decent, Sri Muthu Lodge, unde platim 500 Rs (10$) pentru o camera dubla fara AC si fara plasa de tantari. Dupa doua zile de lux la Krisna Inn, 2000 Rs camera, si „good evening, sir”, „is everything ok, sir?”, o sa ne intoarcem la conditii mai putin pretentioase. Avem televizor si, in spatele lui, o artistica pata de igrasie.

Templul Brihadeswarar

A doua zi luam de dimineata autobuzul local catre templul Brihadeswarar, sau Templul Mare. Am auzit povesti despre un templu frumos, linistit, care nu e pictat multicolor ca celelalte, ci a pastrat culoarea naturala a pietrei. Am auzit si ca la asfintit, templul straluceste portocaliu. Locul ne-a placut, asa ca am petrecut aici intreaga zi. Am facut poze, am citit, am pierdut vremea la umbra. Chiar de la intrare ne-a intampinat elefantul templului care, intre doua binecuvantari, trage o cacare sanatoasa. Este o experienta aproape mistica sa asisti la Marea Defecatie. Evident, cantitatea e impresionanta. Culoarea verde este neasteptata. Se muta totul intr-o roaba decorata cu frunze de palmier. Nu uita sa vezi tot albumul de poze de la sfarsit pentru dovezi concludente.

Nu se plateste taxa de intrare, nici taxa foto si, culmea, e unul dintre cele mai interesante temple pe care le-am vizitat. In centru se gaseste o constructie mare, portocalie, piramidala, in fata ei e o imensa statuie a unei vaci (intelegem ca e vorba de 25 de tone de piatra) si, spre iesire, 2 porti mari. In amiaza mare, e imposibil pentru neinitiati si sensibili ca noi sa umble desculti pe pietrele incinse cu mult peste limita noastra maxima de toleranta. O sa ocolim tot timpul curtea, mergand prin iarba. Tot complexul dreptunghiular este imprejmuit de un coridor format din coloane ce sustin arcade deschise catre templu si multe camere inchise catre exterior, decorat cu statui de idoli si picturi.

Stam pe pietrele calde si facem poze cu indieni din 5 in 5 minute. Stand pe coridor, un baiat intra in vorba cu noi. Isi asteapta prietena si are 22 de ani. Dam dintr-una intr-alta si imi explica spasit ca nu poate nici macar sa se uite la fete pentru ca ar putea fi admonestat si pedepsit. Engleza indienilor nu e tocmai facila asa ca nu inteleg de catre cine ar fi efectiv pedepsit si in ce mod. In timp ce un pusti imi atinge in trecere barba, continuam conversatia. Ii spun ca ne-am obisnuit mai greu sa fim in centrul atentiei si ca toata lumea e curioasa, vrea sa stie de unde suntem, vrea sa faca poze cu noi. El imi spune ca e absolut normal, ca venim de departe si ca, daca el mi-ar vizita tara, ar fi exact la fel. Nu e prea convins cand ii spun ca nu s-ar intampla deloc asa. La un moment dat apare si prietena lui, care stalceste intre maini o batista si aproape trece de noi cand ma observa. Se linisteste cu greu, la indemnurile prietenului ei si accepta in sfarsit prezenta mirifica a trimisului albilor printre indieni. Facem o poza impreuna si pleaca, ne-tinandu-se de mana.

Agile, pufoase si hoate, hoarde de veverite strunesc din umbra mersul lucrurilor la templu. Sunt peste tot, copaci, coridoare, printre statui si sculpturi, in templu. Se hranesc din belsug cu ofrandele aduse de credinciosi lui Shiva. Noi aruncam un fel de mini-snack (ca un pufulet mic dar cu gust de crevete) si una dintre ele fuge in copac cu el in dinti. Adriana mai arunca si un biscuite drept momeala. Una mai tupeista fuge cu ditai prada in templu. Cateva secunde mai tarziu iese cu biscuitul in gura fugarita de alte doua.

Cineva ne spune ca nu se formeaza niciodata umbra in spatele templului. Noi suntem sceptici si oricum nu avem cum sa verificam. Dar stam si admiram culoarea schimbatoare a pietrelor in apus. Intr-adevar, portocaliul straluceste.
Concentrati asupra culorilor templului, observam un grup de turisti al carui ghid poarta un steag romanesc. Intr-adevar avem ocazia sa vorbim romaneste si cu altcineva in afara de noi doi. Este un tur organizat, ne felicita pentru initiativa, facem cateva poze si ne despartim. Primii si singurii romani pe care i-am intalnit in excursia noastra.

In templul central se afla un mare „lingam” de 7m diametru. Pentru Cristi, lingam-urile sunt inca invaluite in mister si au fost prilej de speculatie ampla. Primul indiciu care m-a pus in incurcatura a fost o pictura mare pe tavanul templului Sri Minakshi din Madurai. Imediat recunosc (ca un expert in domeniu ce ma aflu) imaginea simbolica a unui Cylon din Battlestar Galactica.

In Thanjavur, dovezile se inmultesc: coridorul continuu care imprejmuieste marea curte a templului este plin de statuete care atesta prezenta lor inca din timpuri stravechi. (poza e luata de la byyourcommand.net – daca vrei sa afli mai multe :)

La ora 16:00 vom avea ocazia nesperata de a intra in templul central. Se sta la coada si se pare ca, dupa o perdea (care are scris mare ceva in Tamil, eu presupun ca „Intermission”), se va dezvalui chipul lui Shiva. Ca si adoratori neoficiali, stam evident in expectativa si in inghesuiala. Peste ceva vreme, insotita de un murmur si un tremur electric printre adoratori, culisarea perdelei da la iveala Minunea. Uimirea mea este desavarsita. Tatal Cylon-ilor, Comandantul Suprem, ne priveste cu ochiul rosu, impodobit cu ghirlande imense de flori si uns cu toate uleiurile si alifiile. In jurul meu se murmura incetisor „Shiiiiva, Shiiiiva” dar eu stiu mai bine. Ne supunem hipnotic miscarii unduitoare a cozii, primim de la preotii templului insemnul oficial pe frunte si iesim prin lateral, plini de Shiva. Pentru ca nu ai voie sa faci poze, am sa atasez o schita aproximativa de mana.

Sigur, ceea ce pare a fi o dovada de netagaduit ar putea avea si alte interpretari. Ramane sa studiez problema. Lasand gluma la o parte, suntem multumiti ca am putut sa intram in templu. Aparitia marelui lingam pregatit de sarbatoare impune respect chiar si pentru pagani ca noi. Un lingam este de fapt un simbol, unirea dintre masculin si feminin, reprezinta creatia, sau deseori e o reprezentare a lui Shiva. Povestea reala e mult mai interesanta decat povestea mea. Vezi mai multe pe wikipedia.

Templul Brihadeswarar din Thanjavur a fost o experienta foarte placuta, foarte linistitoare. Vom saluta din mers elefantul, ne vom lua papucii si vom pleca multumiti spre casa.

Palatul regal din Thanjavur

Palatul regal din Thanjavur (construit de regii Nayak pe la 1550) contrasteaza amar cu superbul templu din ziua de ieri. Ghidul Lonely Planet il numeste „frumusete decazuta”. Macar aici are 100% dreptate…
Dupa ce te pierzi putin pe un fel de labirint plin de gunoaie si capre, 2 scoli, sediul politiei si sediul pompierilor, gasesti instinctiv ghiseul unde se vand biletele. Platim 50 de rupii de om si 30 pentru camera foto. Nu prea stim in ce directie e palatul, nu sunt semne si suntem inconjurati de cladiri scunde. Gasim in apropiere intrarea catre muzeu, unde o sa pierdem o ora sau doua. E doar o camera mica, dar e plina de comori. Ca peste tot in sudul Indiei, lucruri pretioase sunt prezentate si pastrate deplorabil. Exista manuscrise intregi pe frunze de palmier, cu scris foarte marunt si caligrafic, legate cu o sfoara care trece prin doua gauri date direct in frunza. Sunt tot felul de picturi, miniaturi, planse vechi de biologie si anatomie, un vechi dictionar Oxford, o carte etichetata simplu „Book in Latin” care de fapt e un superb tratat ilustrat de alchimie, harti si atlase cu lumea veche, multe miniaturi, picturi, reprezentari si traduceri ale Ramayanei, Rig Vedei si Mahabharatei. Intr-o prezentare demna de valorile expuse, ai putea petrece aici multe ore descoperind in continuu noi detalii surprinzatoare. Dar asa, vezi in cele cateva vitrine de sticla, doar o mica parte din frumusetile continute in ele. In muzeu nu se pot face poze.

Dupa ce iesim, o luam printr-un coridor unde ni se cere sa platim iarasi un bilet. Explicam ca am platit deja intrarea, dar aici e alta taxa. O rupie, ca sa vezi un alt mic muzeu. Platim si intram. Daca primul muzeu ascundea comori in vitrine urate de sticla, aici, pe un coridor deschis, sunt expuse pietre de moara, bibelouri, niste papuci, cateva scrinuri, un set de ceai si niste farfurii, in cea mai jalnica stare cu putinta. Unele exponate sunt sparte sau cazute, vitrinele sunt efectiv lipite cu scotch de hartie iar lemnul e peste tot devorat de carii. Aici e permis sa faci poze dar nu ai ce sa pozezi…

Cotim iarasi si putem intra in „Durbar Hall”. Ni se verifica biletul (se pare ca pentru zona asta am platit la intrare) si nu putem decat sa ramanem muti de uimire. In fata noastra e o fosta frumoasa gradina interioara, acum parjolita de soare, napadita de buruieni, cu o fantana in mijloc plina ochi de gunoaie. In jur sunt holuri cu arcade, aproape impracticabile din cauza intunericului si liliecilor care zboara la nivelul capului. In unele camere pur si simplu nu ne aventuram pentru ca aerul e irespirabil. Ocolind, ajungem intr-o sala deschisa, care mai pastreaza urme ale gloriei trecute, dar pe care se vad in mod tragic semnele timpului si ale ignorantei. Statui odata frumos colorate sunt acum sparte sau scorojite, parti din picturile de pe pereti au fost reconditionate in mod barbar, s-au adus modificari de prost gust si, poate cel mai infiorator, toate coloanele si peretii sunt scrijelite cu declaratii de amor indiene.

La cativa metri de noi, un grup mare de liceeni, baieti si fete, practica acelasi sport national. Par tineri educati si bine imbracati, dar au ales sa-si petreaca dupa-amiaza scrijelind inimioare pe coloane. Presupun ca e o distractie ieftina, avand in vedere ca intrarea pentru indieni costa doar 5 rupii, cat o guma de mestecat. Ne inabusim foarte greu simtul civic si nu comentam, inghitim in sec si trecem mai departe. E tara lor, n-au decat sa faca ce vor cu ea. Noi o sa ne continuam intristati plimbarea prin labirintul murdar de coloane si arcade. Panze de paianjen imense, gandaci si cuiburi de viespi decoreaza toate coridoarele. In unele locuri, copacii au crescut pe marginea coloanelor si radacinile lor au sapat atat de mult in piatra incat au creat crapaturi imense de-a lungul multor pereti. Multe zone sunt pur si simplu impracticabile, coridoare napadite de vegetatie, gunoi sau excremente, camere intunecoase ce emana mirosuri de cripta. Noi am ales sa punem imagini cat mai pozitive, am pastrat pentru noi gunoiul si mizeria. In ritmul in care vedem avansand degradarea, noi banuim ca zone din palat pur si simplu se vor prabusi sub apasarea nepasarii in urmatorii 50 de ani…

Pe unul dintre coridoare trebuie sa mai platim o taxa pentru a vizita un alt „muzeu”, 4 rupii de om si 30 de camera. La etaj, gasim o alta taxatoare care verifica biletul (desi nu ai cum sa ajungi aici decat pe un singur coridor) si admiram o camera unde inca strabate de sub jeg frumusetea de odinioara. Stam in centru si incercam sa ne imaginam camera luminoasa cu mobilele si culorile originale.

Camera ar putea fi luminoasa si astazi, dar geamurile arata de parca nu au fost curatate in ultimii 20 de ani. Mobilele si vitrinele cu exponate sunt la fel de vechi ca exponatele si totul e inghesuit prin colturi mai rau ca in podul bunicii.

Tot de aici am mai putea vizita si o bucata dintr-un tunel secret, dar suntem desculti, treptele sunt murdare si par instabile iar lumina e slaba. Nu ne e frica de fantome cat de rahati de liliac. Asa ca aruncam o privire din capul scarilor si iesim.
In drumul de iesire trecem pe langa un grup de indieni care isi arunca intr-o miscare sincron pungile goale de chips-uri pe coridor.

Nu pretindem ca avem noi solutii pentru a scoate palatul regal din starea in care este, dar avem o idee. Daca s-ar lua cate unul dintre cei doi sau trei taxatori de bilete de pe fiecare autobuz din oras, ar rezulta o armata de cateva mii de oameni care, intr-o singra zi, ar putea curata tot palatul de gunoaie. Macar ar face primul pas. Altfel nu ne putem imagina unde merg fondurile stranse din vanzarea biletelor. Probabil pentru plata salariilor celor 35 de taxatori si paznici care impanzesc complexul si dorm pe lespezile calde. Nu s-a investit aici niciodata in mobila, intr-un pliant, in iluminat, ce sa mai vorbim de reparatii, reconditionari, dezinsectii sau controlul umiditatii. Singurele masuri de protectie impotriva gandacilor si cariilor sunt bucatile de naftalina expuse si ele in vitrine.

O sa vrem sa vizitam si atractia principala, galeria de arta, dar acolo ti se cere alta taxa. 60 de rupii de om si 100 camera foto. Felul in care ti se cer taxele reuseste sa te faca la psihic: nu stii niciodata pentru ce platesti, unde e valabil biletul si cat o sa trebuiasca sa mai dai 10 pasi mai incolo. Nu e nevoie totusi sa ne mai enervam pentru bilete, pentru ca galeria e oricum inchisa cateva ore la pranz. O sa urcam in turnul de langa, strecurandu-ne contorsionati pe niste scari proiectate de un tortionar. Ca sa fie mai palpitant, unele urcusuri se executa in bezna iar treptele au latimi si inaltimi diferite si aleatoare. Nu putem merge chiar pana in varf, ultima scara a fost zidita grosolan. Admiram maidanul de langa si plecam.

Vizita la palat te va indemna inevitabil la reflectii. Ce fel de fonduri si, mai ales, ce fel de atitudine e necesara pentru a scoate un monument atat de frumos din nou la lumina? Noi am fost norocosi si am avut ocazia in mai multe randuri sa vedem palate, muzee si monumente europene, prezentate antiseptic, intre balustrade de inox, cu vitrine frumoase si restrictii de fotografie. Exponatele sunt bine puse in valoare, pastrate la distanta, luminate. Astazi am avut ocazia sa vedem alt fel de prezentare. Pentru noi a fost o experienta extrem de interesanta, desi oarecum trista.

In drumul spre casa se strica autobuzul. Suntem toti scosi afara si asteptam cumintei un altul. Suntem mutati in urmaorul pentru ca deja am platit biletul. Pentru ca e foarte aglomerat, Cristi o sa calatoreasca pe scara. Nu stiu daca am mentionat ca autobuzele locale in Tamil Nadu nu au niciodata usile inchise. Imi aduc aminte de vremuri apuse cand, ca si copil, calatoream pe scara tramvaiului sau ne tineam de bara aplecati in afara. De atunci am devenit mai „civilizati” si asa riscuri nu mai sunt permise. Ma bucur din tot sufletul sa stau cu vantul in plete pe scara unui autobuz aglomerat care face in viteza slalom printre masini.

O sa luam masa intr-un restaurant in apropiere de casa si o sa mancam pentru prima data pe frunza de bananier! Modul traditional de a servi masa aici (inca practicat in majoritatea familiilor si in foarte multe restaurante) este de a servi cateva feluri de mancare, plus nelipsitul orez, in locuri bine definite de pe o frunza de bananier. Dupa masa, frunza ar trebui sa devina hrana pentru vaci. Nu stim ce s-a intamplat cu frunza noastra, dar am vrea sa mentionam alte cateva comportamente si obiceiuri raspandite in restaurante. Daca exista un scaun liber la o masa, e foarte posibil sa fie ocupat de un necunoscut, chiar daca mai sunt mese libere. La masa de langa noi s-a asezat o familie intreaga langa clientul care deja manca acolo, pur si simplu pentru ca masa avea ventilator. Tot ce este servit intr-un restaurant este atins cu mana. Daca crezi ca exista vreo parte din mancarea ta sau vreun tacam care nu a fost atins in mod direct… te inseli. Langa noi, un client isi primeste dosa comandata care este mutata de catre chelner din tava in farfurie, cu mana. Daca esti intrebat daca mai doresti ceva si spui „Nu”, asteapta-te sa primesti nota imediat. La fel la intrebarea „Ai terminat?”.

Tot in Thanjavur luam hotararea sa nu mai calatorim niciodata cu trenul. Incercam sa ne rezervam biletele online, dar sistemul oficial al cailor ferate indiene tocmai a suferit niste schimbari si biletele nu mai pot fi rezervate decat de indieni. Este inutil sa dezvoltam aici complexitatea aberanta a sistemului de rezervare bilete. O sa spunem doar ca majoritatea indienilor isi rezerva bilete pe 7 trenuri, in date diferite si apoi aleg trenul care le convine. Anularea tuturor celorlalte bilete nu costa decat o taxa infima, pe care si-o poate permite oricine. In incercarea de a moderniza acest sistem aberant, caile ferate nu mai permit acum strainilor sa faca rezervari. Ai nevoie de un numar de telefon indian pentru asta, pe care oricum nu il poti procura ca cetatean strain. De parca turistii erau problema Indiei, caile ferate cu gasit solutia perfecta…
In gara, dupa ce stam la o coada haotica unde multi oameni isi flutura formularele de rezervare in maini, aflam cu greu ca nu exista tren direct din Thanjavur catre Pondicherry, urmatoarea noastra destinatie. Spunem „cu greu” pentru ca este dificil sa intelegi faimosul clatinat din cap indian. Exita o miscare din cap, pe care nu am mentionat-o pana acum, dar care se practica la toate nivelurile, un fel inclinare dintr-o parte in parte in alta, aproape imposibil de executat de catre neinitiati ca noi. Din pacate, intelesurile acestei miscari sunt multiple si variate. Poate insemna „da”, „poate”, „e in regula”, „ma mai gandesc”, „sunt partial satisfacut cu aceasta solutie” sau „nu ai vrea sa cumperi o statueta din bronz foarte ieftina?”.

A doua zi credeam ca o sa mergem spre Pondicherry, dar planurile ne-au fost dejucate si o sa ne trezim in Chidambaram.