India, Tirunelveli și templul Nelaiyappa

Drumul de la Kanniyakumari la Tirunelveli a durat 2 ore. Sfarsitul de februarie se face simtit si caldura toropitoare ne blegeste, incalcindu-ne gandurile. Acesta este primul oras in care nu avem rezervare, nici harta si nici un fel de informatie pe Lonely Planet sau Frommer’s. Doar numele unui templu ne este sugerat intr-un scurt paragraf de ghidul National Geographic Traveler (Biblioteca Adevarul), care pana acum se aratase nefolositor. Pe moment, am uitat de ce am inclus acest oras in traseul nostru. Uitandu-ne in jur constatam ca nici aici alfabetul latin nu se utilizeaza si nu e nici un picior de turist. Dupa insistenta cu care suntem priviti, nici nu a fost vreo unul prea curand prin zona.

Luam un autobuz local care ne duce la Templul Nellaiyappa, unde credeam noi ca vom gasi hotelurile sau poate ceva turisti care sa ne faca vreo recomandare. Prost plan. Nu sunt turisti, iar hotelurile sunt doar restaurante (am gasit in India doua tipuri de hoteluri: resturante locale si hoteluri propriu-zise). Reusim totusi sa ne intelegem cu localnicii care ne trimit la Nelley Junction, ca acolo sunt hotelurile pentru dormit.

Pe drum, intr-un gang mizer, langa un pod, vedem un semn cu „lodges”. Ne facem curaj si intram. Intrebam daca exista camere libere. Batranelul de la receptie ne instiinteaza ca mai are doar o singura camera disponibila, dar ca e foarte murdara si ne recomanda zambitor, calduros ca un tata, sa ne ducem la Junction, ca acolo gasim sigur conditii mai bune (!!).

La Nelley Junction incepe marea cautare. Intrebam intai la Sree Bathrani Hotel unde o camera murdara, cu geamuri portocalii si insertie de sarma costa 770 de rupii. Suntem surprinsi deoarece holul hotelului arata decent. La iesire portarul ne face semn ca imediat langa mai este un hotel. Aici ne privesc cu neincredere si ne spun ca nu au camere libere. Intram si la RoofTop Lodges unde de la intrare ne loveste jegul. Dupa cateva minute de vorbit in tamil, ni se spune ca la ei se intrerupe des curentul, dar ca au o camera mica care costa 800 de rupii. Noi, temerari, vrem sa o vedem. Urcam niste scari, intram pe un hol unde sunt vreo doi muncitori care repara un perete si alti doi care dorm pe jos. Ne urmam ghidul, pasind peste unul dintre muncitorii adormiti, si ne inghesuim pe un hol extrem de ingust pentru a baga capul pe usa camerei. Este cea mai mizera si intunecata debara pe care am vazut-o in viata noastra. Nu are baie si este atat de ingusta incat trebuie sa sari peste masa ca sa ajungi in patul care se intinde din perete in perete.
Zece minute mai tarziu intram la Hotel Nainaar, unde ne intampina un manager amabil. Aici o camera dubla non-AC costa 550 rupii (adica 605 rupii cu tot cu taxe). Vedem camera. Arata la fel ca cea de 770 de rupii, doar ca este mult mai luminoasa, cu vedere la un bulevard aglomerat. Se pare ca altceva mai bun nu exista, asa ca o luam. In baie este un miros puternic de naftalina, dar am ajuns sa-l preferam mirosului de buda publica. Zgomotul strazii patrunde nestingherit prin geamurile culisante inchise. In noapea asta vom folosi dopurile de urechi si, bineinteles, prosoapele de microfibra.

Seara, iesim sa mancam. Managerul ne recomanda un restaurant alaturat pentru localnici. Nu au meniu si noi nu suntem inca versati in bucataria indiana. Mergem la restaurantul hotelului Sree Bharani, singurul loc decent pe care l-am vazut. Este plin de localnici. Suntem indrumati la etaj, in sala cu aer conditionat, unde suntem singurii clienti. Mancam „paneer tika masala”, un naan de ieri si orez. E ieftin, apa foarte rece si mancarea „so-so”.

„Salvarea” noastra este un mare magazin de fructe. Ne luam ananas, banane rosii, un fruct neindentificabil (care iti face gura punga si are multi samburi mici si tari ca piatra) si apa, pentru care ni se ia taxa de racire.
E noapte de-a binelea si suntem intr-un oras cu puternic iz de mahala, asa ca mergem in camera ca nu avem alta idee. Barbatii sunt foarte „educati” – efectiv se feresc din calea Adrianei. Cand trec pe langa ea, prin locurile aglomerate, au intotdeauna grija sa isi duca mana din partea ei la spate ca nu cumva, prin balansul normal al mersului, sa se atinga de ea.
Am avut o mare surpriza in Tirunelveli atunci cand am realizat ca nimeni nu ne-a cerut si nu a incercat sa ne vanda nimic. La hotel, intram in vorba cu managerul si intrebam unde este centrul orasului. Acesta se uita la noi si nu intelege de ce am intreba unde este centrul cand suntem deja acolo. Ajunsi in camera, tipam unul la altul ca sa acoperim zgomotul bulevardului.

A doua zi vizitam Templul Nellaiyappa. Este primul templu dravidian pe care il vedem si suntem entuziasti. Din National Geographic Traveler stim ca este de prin secolul al XVI-lea, ca este dedicat lui Shiva si Devi si ca „se mandreste cu o serie de gravuri in lemn si piatra”. Avand in vedere dezamagirea legata de oras, avem asteptari reduse legate de templu. Se va dovedi insa a fi o experienta foarte placuta, linistitoare si, spre sfarsit, chiar uimitoare.

O sa intram fara papuci intr-un templu umbros, format aproape in totalitate din coridoare racoroase de piatra. Tiptil, ca sa nu deranjam vreo ceremonie sau sa ofensam vreun zeu, inaintam printr-o camera unde mai multi credinciosi se invart in cerc in jurul unei vaci cu limba scoasa. Din cand in cand, dupa cateva ture, trag de un clopotel. Continuam prin grotele intunecate (curentul e intrerupt temporar). Pe laterale sunt inchisi in custi, sub lacat, multi idoli, manjiti bine cu ulei, cu ghirlande de flori in jurul gatului, patati de culori si cu farfuriute cu mancare in fata. Pe langa pereti se intind siruri de mici statuete de piatra imbracate in textile colorate. Tavanul inalt e populat cu o colonie sanatoasa de lilieci. Din cand in cand fac zboruri de control prin coridoare. Nu avem sa facem poze nicaieri in templu, asa ca, in afara de 2-3 furisate, o sa pastram pentru noi partea vizuala.

Pierduta in fata unei statui, Adriana e readusa la realitate de catre un preot care o manjeste prompt pe frunte cu rosu si alb. Adriana e acum oficial o adoratoare a lui Shiva. Primeste in palma un ghem de alge cu care nu stie ce sa faca. Pleaca zambind si multumind. Cristi e ademenit prin semne de catre un alt preot, care ia un pumn de pilaf dintr-un lighean mare, face un cocolos serios in maini, i-l pune necunoscatorului in mana si face semne de bagat in gura. Cristi va trebui sa refuze cat se poate de politicos (abia si-a luat micul dejun) si va depune cu atentie si cu incetinitorul cocolosul inapoi in lighean, in timp ce se retrage smerit, multumind prin semne in mod repetat. Nu credem ca s-a irosit nimic. Cocolosul ajunge in gura urmatorului credincios, o mama cu doi copii. Sa speram ca nu l-am maniat pe Shiva.

Dupa un ocol complet, ajungem iar in fata intrarii principale a templului. Nu avem voi sa intram dar suntem interpelati de un binevoitor care vrea sa ne arate ceva interesant. Nici acum nu stim daca era preot sau un combinator oarecare, dar, pentru o donatie de 20 de rupii, ne ofera un spectacol foarte interesant si intrigant. Cu foarte putina engleza, ne explica semnficatiile unor manunchiuri de coloane subtirele. Ne arata testoase, elefanti, soparle in sculpturile si detaliile coloanelor. Apoi face ceva la care nu ne asteptam. Cu podul palmei, lovind energic, face pietrele sa cante. Sunt sunete frumoase, diferite unul de celalalt. Cu urechea lipita de una dintre coloane, ascultam mini-concertul. Nu stiam ca pietrele pot canta… Citeste mai mult aici.

Ajunsi din nou la vaca fericita, mergem in lateral, prin alta serie de coridoare, mai largi, mai luminoase, cu sculpturi si coloane frumoase. Vedem din cand in cand masiva poarta de la intrare si observam cu gurile cascate zeci de maimute mici cocotate printre statui. Sunt tupeiste si se simt ca acasa. Se misca agile si cu usurinta dintr-o parte in alta si de la un etaj la altul. Na, ca am vazut si maimute-n India.

Urmarim pe furis un grup format din doi barbati si trei femei care, cu carti deschise in maini, incanteaza hipnotic. Se opresc in fata intrarii templului interor si ne asezam in apropiere. Cantecul ritmic punctat cu lovituri pe pulpa piciorului si clopotei, alterneaza repetitiv vocile barbatilor cu ale femeilor. Suntem sedusi de ritmul samanic, nesfarsit, ritualic. La final ne vom continua plimbarea catre iesire, dar surpriza cea mai mare ne asteapta chiar dupa colt. Elefantul templului, calm, imens si vopsit pe frunte, binecuvanteaza credinciosii. E prima data cand vedem un elefant atat de aproape. E un animal majestuos care te face sa realizezi cat este de puternic si de delicat in acelasi timp. De la doar cativa metri departare putem asista la un ceremonial care ne taie rasuflarea. Hindusi se apropie spasiti de elefant, ii pun un banut in varful trompei, iar el le ofera binecuvatarea, atingandu-i usor pe cap. Printr-o miscare antrenata ii paseaza apoi donatia ingrijitorului. Asistam si la o donatie mai generoasa, doua banane si un banut: bananele in gura pofticioasa, banutul la ingrijitor. Dar cel mai impresionant moment este o „binecuvantare dubla”. O mama cu un copil de un an in brate se apropie si insereaza moneda. Cu o eleganta desavarsita, marea trompa atinge pe cap mama si apoi, incet si delicat, copilul. Avem ochii cascati si, trebuie sa recunoastem, un pic umezi. Dupa asa un spectacol, toate grijile si stresurile se topesc. Vom pleca imbogatiti sufleteste si bucurosi ca am ales sa vizitam Templul Nellaiyappa din Tirunelveli.

In drumul spre gara, o vaca manca un poster. Plecam spre Madurai, unul dintre orasele mari din Tamil Nadu. Tirunelveli a fost putin cam sec, dar a meritat, pentru ca vizita la templu ne-a facut niste oameni un strop mai buni.