Am rezervat online biletul de tren dintre Alleppey si Varkala. De data asta nu mai e Sleeper Class, e Second Sitting. Nu stim exact ce inseamna nici in ziua de azi. Doar ca in vagon sunt doua randuri de banchete. Pe o bancheta stau (inghesuiti) 3 oameni. Pe spatarul banchetei din fata sunt prinsi 3 saculeti, special conceputi ca sa-ti pui sticla de apa. In tavan sunt aproximativ 50 de ventilatoare bazaitoare. Se vinde mancare in continuu. Avem ocazia sa observam indeaproape ritualul clasic de dejunare. Inainte ca trenul sa plece din statie, langa noi, un localnic isi desface tavita „sigilata” cu folie argintie. In ea se gaseste un fel de merdenea uda si un ou fiert intreg. Alaturi, are o punga (nu va imaginati un plic de la Mac), o punga cu un sos rosu. Omul isi clateste cele 3 degete necesare, degetul mare, aratatorul si mijlociul, turnand un pic de apa pe ele pe fereastra deschisa inspre peron. Apoi ia bucati mari din tava, le inmoaie cu incredere in punga cu sos si papa satisfacut. Are chiar si o dexteritate aparte in a lua sos intre cele 3 degete si a-l arunca pe ou, care dispare si el in gura infometata. Deschide geamul, arunca tava si punga, isi clateste cele trei degete si se culca pe bancheta. Noapte buna.
Pe masura ce se inseareaza, privelistea de pe fereastra devine uimitoare pentru noi. Arata exact ca o jungla deasa, dar presarata cu mici sate. Case in locuri unde nu ne puteam imagina ca pot exista locuinte de oameni. O padure deasa de palmieri si, pe fundal, un apus portocaliu. Majoritatea asezarilor sunt intinse de-a lungul caii ferate, din cand in cand trecem si prin localitati mai mari, peste ulite cu bariere actionate manual.
Ajungeam seara in statia din Varkala unde intram in vorba cu un alt cuplu abia sosit. Ii abordam cu un „Hello sir, you want rickshaw?” si oamenii raman perpelcsi. Le explicam ca e doar o gluma si se relaxeaza. Avem foarte putine sanse sa discutam pentru ca suntem atacati mai ceva ca de tantari de o duzina de soferi de ricsa si taxi care ne ofera serviciile suflandu-ne in cefe. Le spunem de cateva ori ca vrem doar sa vorbim cu noii nostri prieteni asa ca toti raman impietriti si in expectativa, aproape lipiti de noi. Adriana se intoarce exasperata catre soferul de taxi aproape lipit de ea. „Excuse me!”. El da din cap ca a inteles si ramane neclintit. Schimbam cateva impresii si ne despartim, cautand o ricsa. Grupul de taximetristi se scindeaza, cativa roiesc in continuare in jurul nostru. Noi ne departam de gara, un pic nesiguri, e noapte si habar nu avem in ce directie trebuie sa mergem. Cel mai insistent sofer de taxi (care ne-a abordat de cum am coborat din tren) trage din nou masina lui alba Ambassador fix langa noi. Are ochii rosii si e beat turta. Alegem un sofer de ricsa mustacios, dar treaz. Ii spunem unde vrem sa mergem si negociem dur pentru prima data. Coboram pretul de la 70 la 60 de rupii, negocierea si atitudinea sunt mai importante decat rezultatul. E prima noastra plimbare cu ricsa dar nu apucam sa ne bucuram de ea. Gonim pe strazi inguste si intunecate, sperand sa ajungem la Sherin Cottage Homestay si nu pe vreun maidan, in curu’ gol. Ajungem totusi la destinatie in cateva minute, unde gazda noastra, Deepak, ne asteapta la poarta zambitor. Nu ne mai ramane mare lucru de facut in seara asta, palavragim cu o tanti din Suedia, stam putin pe net si ne culcam.
Dimineata luam micul dejun in spatele casei, intr-o gradina larga plina de copaci exotici: cocotieri, bananieri, papaya, jack-fruit. La masa ii cunoastem si pe ceilalti locatari ai casei: cativa britanici, o suedeza, 2 spanioloaice si un cuplu de rusi si pe gazda noastra care e din Nepal. Mancam omleta, gem de ananas, banane si ceai negru. O doamna din UK a vizitat Romania in ’76 intr-un cadru oficial si are cateva amintiri de impartasit legate de drumul de la aeroport intr-o Volga, informatorii prezenti peste tot, izolarea lor intr-o vila la Snagov si tertipurile prin care au fost subtil tinuti departe de oamenii obisnuiti. Intorsi in camera, o gasim deja ocupata. De data asta nu gasim soparle, ci un paianjen mai mare decat ele. E foarte agil si se misca atunci cand ne miscam si noi, dar suntem mai isteti si-l prindem intr-un castron de plastic si il eliberam in gradina.
Dupa masa ne indreptam curiosi catre faleza. Ne invartim putin printre numeroase complexuri turistice de toate felurile. Unele de lux, cu gazon, alei serpuite pe sub palmieri, saloane de masaj ayurvedic si altele mai modeste, „homestay”-uri si casute. Gunoiul este omniprezent. Putem observa, intr-un loc unde s-au facut excavatii, incredibile straturi de gunoi, in special plastic, adunate generatie dupa generatie. Drumul se termina intr-un mic gang care da intr-o faleza cu un sir nesfarsit de magazine si restaurante. Cele doua plaje vizibile de aici sunt superbe. Indreptandu-ne spre cea mai mica dintre ele, suntem necontenit agatati si agasati de vanzatori care ne invita prin zeci de tertipuri insistente sa le cumparam porcarioarele. Se vand toate felurile de saluri si matasuri, tricouri, bijuterii, statuete, masaje, bilete la spectacole de dans kathakali, bilete de loterie. Orice ai face, sa nu promiti ca te intorci mai tarziu. O sa te tina minte si e greu sa scapi a doua oara.
Dupa o mica plimbare ajungem la o moschee verde cu minarete alambicate si apoi la o plaja putin mai izolata, unde sunt doar turisti in costume de baie. Adriana face o mica baita in apa calda, Cristi nu are echipament adecvat si umbla in pantaloni lungi si adidashi. E timpul pentru o schimbare. Vom merge in centru ca sa cumparam papuci lejeri si pantaloni scurti.
Mergem in centrul Varkalei pentru cumparaturi. O luam la picior si ne odihnim putin in statia de autobuz. Un sofer de ricsa opreste langa noi si, pentru ca i s-a parut ca suntem complet pierduti si nefericiti, ne ofera salvarea fara sa i-o cerem: „No worry, I will help you”. Pentru ca e destul de cald, acceptam plimbarea cu ricsa, nu inainte de a scadea pretul de la 70 la 50 de rupii. Incepem sa devenim priceputi. In centru mergem la un ATM langa Central Bank of Varkala. E o camera mica si are aer conditionat. Ne chinuim de mai multe ori, dar automatul nu ne recunoaste cardul. Un nene baga capul pe usa si ne spune ca trebuie sa bagam cardul si sa-l scoatem imediat. Neincrezatori, incercam si merge! Apoi deschide usa de tot si ne spune, pas cu pas, „bagati pin-ul, apasati pe cash withdrawall, apasati pe current account, acum atentie ca puteti scoate maxim 10.000 de rupii, ah, nu vreti decat 6.000, atunci e in regula”. Evident, in tot acest timp, suntem atenti la PIN, la genti, la camera, la card si la bani. Suntem masini bine unse de lupta impotriva oricaror incercari de pacaleala. Ii multumim cu cate o spranceana ridicata neincrezator si ne spune ca, daca vrem sa schimbam in bancnote mai mici, se poate inauntru, in banca. Se dovedeste a fi un functionar de banca incredibil de amabil, ne schimba banii, fara stres, fara comisioane. Intelegem si mai bine ca indienii nu sunt asa periculosi cum credeam si ca oamenii obisnuiti vor mai degraba sa te ajute decat sa te fure.
Cautarea unui short XXL se dovedeste a fi putin mai grea decat anticipasem. XXL-ul indienilor e ca L-ul europenilor. Ne pufneste rasul cand vedem masurile cele mai mari etalate de vanzatori. Intr-adevar, indienii sunt ceva mai subtirei de fel, dar nu ne imaginasem ca o sa fie asa greu. Intr-un magazin trebuie sa ne lasam papucii la intrare, o angajata ne conduce catre etaj, pe drum Adriana se razgandeste si se intoarce ca sa pazeasca papucii. Vanzatoarea se trezeste singura pe scari cu un barbat (bine), siuatie clar nepotrivita, asa ca decide sa o zbugheasca in sus pe scari. La etaj sunt doar 3 femei. Una dintre ele are ingrata misiune de a-i prezenta pantaloni scurti europeanului descult, facand semne catre un angajat de sex masculin ca sa vina sa preia initiativa. Din pacate, dupa toate eforturile, nu gasim XXL-uri serioase. Problema se rezolva insa in urmatorul magazin. Probam, pirueta, satisfactie. O sa ne cumparam si sandale (Bata, din magazin curat si frumos), cate o pereche pentru fiecare, ambele la fenomenalul pret de 10 dolari.
In drum spre casa ne oprim la un magazin sa cumparam un suc rece. Are cateva mese si se dovedeste a fi o combinatie intre magazin si cantina locala. Din vitrina ne face cu ochiul o prajitura ambalata, un fel de blat de tort galben si spongios de 15 cm in diametru. Servim sticla de suc de mango din frigider, iar prajitura ravnita ne este aruncata pe tejghea din incheietura. Ni s-a parut noua ca si atunci cand am cumparat pantalonii s-au cam aruncat articolele pe tejghea si am crezut ca am suparat pentru ca am cerut sa vedem prea multe perechi. Acum insa nu mai era nici o suparare. Deducem ca e doar traditia locala, luam prajitura si ne bucuram ca nu a trebuit sa cumparam oua. Ne-am indreptat spre casa, unde un mustacios ursuz ne ia banii si, cu o lentoare nemaintalnita, ne ofera restul. Ne asezam la o masa printre localnici si savuram prajitura delicioasa si sucul racoritor. La celelalte mese se servesc gustari locale.
O sa ne petrecem o jumatate de zi plimbandu-ne pe strazile Varkalei, departe de plaja si de centru. Avem ocazia sa observam un mod foarte linistit de viata. Oamenii de aici nu par foarte saraci, zone intinse sunt acoperite de vile si case de inchiriat. Ne oprim sub un copac imens. In timp ce facem poze copacului, observam un spion intr-o scorbura: suntem atent studiati de doi ochi rotunzi de pui de bufnita. In cateva secunde apare inca una si ne privesc impreuna fix, cu capetele lipite. Aici, pana si bufnitele sunt curioase in privinta turistilor.
Ajunsi acasa suntem atrasi de zgomotele bucatariei. Bucatareasa Anili gateste. Desface cu maiestrie cateva nuci de cocos si le rade pe un dispozitiv ciudat. Pregateste un amestec delicios de linte verde fiarta si nuca de cocos rasa cu un strop de zahar. Anili este atat de experimentata la desfacerea nucilor de cocos ca se uita mai mult in camera decat la nuca:
In Varkala ne-am petrecut majoritatea timpului pe plaja. Si nici nu ar fi putut sa fie altfel. E o plaja cu nisip fin si apa curata si calda. Cand faci baie in ocean si te uiti spre tarm vezi straturile de roca portocalie ale falezei de aproximativ 15 metri incadrata de palmieri. Plaja e populata in principal de turisti, deci costumele de baie sunt permise si acceptate. Din cand in cand se aventureaza in apa si cate un grup de indieni cu maieuri si blugi pe ei. Femeile purtatoare de sari sau shalvar kamiz nu se aventureza decat pana la genunchi, moment insotit invariabil de tipete si chitaieli. Copiii mici capata acelasi tip de tratament: sunt „imbaiati”, de catre parintii lor, cu hainele pe ei.
Dimineata si seara avem program de plaja, pentru ca in mijlocul zilei auzi cum iti sfaraie pielea de la soarele prea puternic. Intr-una dintre seri avem privilegiul nesperat de a asista cam 45 de minute la un fel de dans samanic, la doar 10m de noi. O europeanca in rochie vaporoasa rosie, isi pune castile in urechi si apoi incepe sa se invarta facand semne ciudate cu mainile catre punctele cardinale, fiecare miscare insotita si de un fel de suierat. Apoi se invarte in acelasi sens cam jumatate de ora, pana cand soarele apune, vine refluxul si ii uda picioarele, moment in care izbucneste in ras si decelereaza rotirea pana se opreste. Apoi pleaca extrem de zambitoare si se aseaza pe plaja. Inca nu ne explicam cum de a mai stat in picioare dupa juma de ora de invarteala, dar important e ca parea fericita.
Aproape de apus salvamarii folosesc fluiere si miscari ample de brate pentru a semnaliza sfarsitul sesiunii de imbaiere pe ziua respectiva. Unul dintre ei a intrat in vorba cu noi si-am aflat ca e de datoria lor sa scoata pe toata lumea din apa pentru ca exista curenti foarte puternici. Dupa apus ziua lor de lucru s-a terminat si, daca vrei sa faci baie pe propria raspundere, nu ti-o interzice nimeni. Cateva ore bune dupa ce se intuneca de-a binelea, plaja este inca luminata de cateva reflectoare montate in varful unui stalp. Seara e momentul in care se umplu restaurantele, locurile cu fata spre mare fiind cele mai ravnite.
Pe faleza din Varkala ne incercam pentru a doua oara norocul in ceea ce priveste mancarea idiana. Aici sunt restaurante pentru toate natiile si gusturile. Evident, majoritatea sunt cu specific indian, dar gasim si mic-dejun rusesc, paella spaniola sau „Cafe Italiano” cu pizza si paste. Am avut in Varkala o experienta minunata si in ce priveste mancarea. In cele 5 zile petrecute aici am mancat mult la restaurant, preturile sunt bune si mancarea fantastica. Nu am avut de raportat probleme stomacale sau de orice alt fel. Seara, restaurantele isi etaleaza pestii pe mese pline cu gheata. Pesti-spada de 1 metru sunt la ordinea zilei.
Am incercat Navarathna Kuruma (un mix superb de canopida, rosie, fasole pastai, morcov, varza, banana, ananas si strugure) cu orez la Paella Seafood Restaurant, apoi Chicken Kuruma cu orez si nuca de cocos la Caffe Italiano, Ton la gratar cu usturoi si unt, servit cu cartofi prajiti si salata, plus sucuri de menta, pepene rosu si portocale la Clafouti. Mai tarziu Malai Kofta (branza cu crusta si un fel de nuci intr-un sos cremos) si Paneer Pasanda (tot un fel de branza gatita intr-un sos cu caju, stafide si alte minuni) cu Vegetable Pulav (un mix cu orez) si cocktail-uri Pina Colada si ceva albastru la Sun Rise. Tot la Sun Rise, am mancat si superbul Fish Tikka (8 bucati de peste (Blue Marlin, sau peste-spada) inmuiate in sos de chilli, trase in frigaruie impreuna cu ardei, ceapa si rosie si gatite intr-un cuptor special cu acces vertical). Tot in cuptor ne-au preparat si niste lipii (Naan), cea cu branza si usturoi fiind fenomenala. Am adaugat cocktail-uri alcoolice, Chocolate Martine si Blue Lagoon, pe care le-am sorbit in ritmuri de chillout si privind pierduti catre ocean. Pentru detalii complete despre experientele noastre culinare, vei putea vedea in curand ce-am mancat in India, intr-un articol separat.
Urmatoarea destinatie este Kovalam, dar suntem siguri ca Varkala va ramane un highlight al calatoriei noastre in India. Au fost 5 zile minunate aici si ne-am intoarce oricand.
hahaha….metoda asta de a curata nucile de cocos nu o stiam. Noi cand eram in columbia, ne chinuiam cate jumatate de ora sa o desfacem cu un machete :))) ei au o adevarat tehnica !
Buna Andreea! In Columbia nu am fost, dar aici, in anumite zone, nuca de cocos e sfanta. Sunt experti la curatat, despicat, razuit si procesat. O pun in mancare, o beau, folosesc frunzele in 1000 de feluri.