Pereți din baloți de paie

Ridicarea pereților din baloți a fost cea mai interesantă, variată, enervantă și neașteptat de complexă etapă a construirii căsuței noastre de paie. Credeam sincer că vom stivui baloți unul peste altul, îi vom înghesui și comprima puțin pe ici pe colo și vom avea pereții gata în câteva zile. Ne-am înșelat din toate punctele de vedere și am subestimat serios timpul și volumul de muncă necesar. Așa că am fost loviți mereu de probleme noi, pentru care a trebuit să găsim soluții personalizate.

Când ne-am imaginat pereții am vizualizat un volum impresionant de paie, de o grosime respectabilă. Un zid gros și stabil, asemănător cu unul din cărămidă, dar fără mortar și folosind cărămizi mult mai mari. Ei bine, baloții nu sunt cărămizi. Sunt ca niște animale mari și docile, cuminți și liniștite, cu condiția să nu le forțezi să facă ceva ce nu vor.

Zile întregi a trebuit să învățăm cum să ne comportăm cu baloții: cum să-i comprimăm, pe ce direcție, cum să-i fixăm, cum să-i tăiem, să-i ridicăm, să-i îndreptăm, să-i legăm și să vorbim cu ei. Abia după ce am ajuns să-i cunoaștem bine, orele de muncă au devenit în sfărșit doar grele, nu și grele și frustrante.

Baloții nu se comprimă așa cum credeam noi

La prima vedere, e vorba de paie. Și paiele sunt moi și se comprimă ușor, nu? Da, dacă vorbim de o grămăjoară pe care o strângi în mâini sau de o căpiță pe care te arunci. Dacă vorbim de un balot bine legat, lucrurile nu mai stau chiar la fel. Deși ai o oarecare flexibilitate, noi nu am reușit să băgăm un balot de 1 metru și zece într-un spațiu de un metru. De fapt, ca să fim foarte sinceri, am reușit, dar fie renunțând și crestându-l cu drujba, fie insistând și îndoind stâlpii de rezistență ai casei…

Casa noastră are o structură de lemn: o serie de stâlpi verticali și grinzi orizontale, pe care se sprijină acoperișul. Noi am creat practic pereții îndesând baloți în spațiile dintre stâlpi.

Desenul e o vedere de sus a stâlpilor și modul de dispunere al baloților. Etapele sunt simple: măsori spațiul, alegi (sau faci) un balot pe măsură, îl pui între stâlpi și te urci cu picioarele pe el până stă așa cum vrei tu.

Deși balotul se va comprima cel mai mult pe lungimea lui, există limite. Noi am mers dincolo de ele, forțând cu de-a sila baloții, până când ne-am trezit că am îndoit stâlpii casei de-atâta elan! Mai mult, ne-am dat seama că nu era nevoie de așa exces de zel. Sunt alte metode de a fixa baloții și a rigidiza peretele.

Dacă s-au ales baloții potriviți, cu densitatea corectă, nu mai e nevoie de eforturi herculeene pentru a-i comprima suplimentar. Iar un balot înghesuit nu e un balot fericit. Peste un punct, o să devină un fel de acordeon instabil, care vrea să se curbeze și să iasă din matrița în care l-am băgat noi: ba în laterale, ba în sus sau în jos, până când unul cedează. De obicei eu.

O soluție mai bună pentru structura de lemn

Am vorbit deja despre structura de lemn asupra căreia ne-am decis. Se vede destul de ușor din poze că avem un singur rând de stâlpi verticali pe fiecare perete. Și tot din poze se înțelege că am așezat baloții central față de acești stâlpi. Adică stâlpul pică întotdeauna la mijlocul balotului. Am ales varianta asta pentru costurile mai reduse.

Totuși, deși lucrările au descurs acceptabil până acum, ne putem imagina că metoda cu două rânduri de stâlpi, de care am tot auzit pe internet, ar fi avut avantajele ei.

Nu e rău cum am făcut noi, dar baloții sunt mai greu de ținut sub control, iar peretele, fără măsuri suplimentare, nu e destul de rigid. Avantajul reducerii costurilor în cazul de față nu prea justifică volumul suplimentar de muncă. Iar spațiile din dreptul stâlpilor sunt ceva mai greu de umplut cu paie, la exterior și interior.

Lăsând la o parte consumul un pic mai mare de lemn, metoda clasică are avantajul de a-ți permite să îndeși baloții într-o matriță mult mai bine definită, unde doar colțurile sunt sub presiune. Și chiar dacă rămân spații între stâlpi, ele pot fi ușor umplute cu paie. Un alt avantaj clar este modul în care creezi pervazele sau tâmplăria pentru uși. Structura clasică îți permite să poziționezi geamul la exterior (lucru important dacă vrei să nu ai infiltrații de apă pe la pervaz).

Structura casei noastre e poate cel mai bine ilustrată în modelele de mai jos. Se văd acolo toți stâlpii de lemn, ușile, căpriorii, etc:

Cum tai baloții

Profesioniștii îi taie cu un fierăstrău electric. E relativ simplu și foarte exact. Noi am folosit ce-aveam la îndemână, adică o drujbă. Desenul de mai sus e doar o glumiță morbidă, noi n-am avut parte de accidente. Deși am descoperit că o drujbă încinsă poate aprinde extrem de ușor paiele!

De ce ai vrea să tai baloți? În mod ciudat, aproape niciodată nu-i poți tăia ca să-i scurtezi. Având în vedere că sunt bine strânși cu două sfori, o tăietură dintr-un capăt în altul e aproape imposibilă. Cu drujba de fapt „sculptezi” în baloți; faci în ei degajări pentru stâlpi și contravântuiri. De fapt, poți face orice fel de tăietură nu prea adâncă și care nu se apropie prea mult de sfori.

Baloții se taie mai ușor decât ne-am așteptat. Nu e chiar ca în unt, nu că am ști cum se taie untul cu drujba. Dar ne putem imagina. Paiele zboară peste tot, se face mult praf și drujba adună smocuri la lanț care trebuie extrase din când în când.

În funcție de tăietură, trebuie să fii atent să păstrezi integritatea balotului. Altfel poți pierde bucăți din el.

De exemplu, am tăiat foarte des cu drujba degajări pentru stâlpi. Fie pentru că balotul era prea mare, fie pentru că voiam o suprafață continuă și să ascundem stâlpul între baloți. Faci două incizii în capătul balotului, la o distanță de 10cm și apoi, folosind drujba ca o lopată, extragi o bucată din el.

O problemă foarte comună este tendința balotului de a se desface. „Urechile” pe care le-am creat noi îl fac mai instabil și permit sforilor să alunece către margini. Dacă nu ești atent, pierzi pacientul. Și un balot cu mațele pe-afară nu prea mai merge cusut la loc. Am încercat, am mai salvat din ei, dar niciunul nu mai e ce-a fost…

Un balot cu urechile clăpăuge sau cu sforile prea largi poate fi strâns cu o bucățică de lemn dacă faci un X ca mai sus.

Cele mai comune tăieturi au fost cele laterale, fie ca să fixăm balotul bine între stâlpi, fie pentru că nu voia să intre acolo de bună voie. Un alt fel de tăietură a fost degajarea pentru bârnele ascunse în pereți. Din când în când, odată la 4-5 rânduri de baloți, am băgat cu forța o bârnă transversală pe care am apăsat-o puternic de sus în jos cu o pompă pneumatică.

Odată fixată în stâlpii verticali, bârna rigidizează excelent segmentul de perete, dar trebuie poziționată într-o degajare în interiorul baloților, altfel rămâi cu un spațiu gol între rânduri. Dacă-ți imaginezi că ai putea să comprimi balotul fără să faci degajarea asta în el, că lemnul se va afunda pur și simplu în balotul moale – îți imaginezi greșit. Așa am crezut și noi la început. Când încă eram copii inocenți.

Pentru partea de comprimare e nevoie de forță. Nu prea merge cu o pârghie și în niciun caz cu brațele. Din fericire, am avut la dispoziție o superbă pompă hidraulică, cu multe extensii și accesorii. Povestea spune că a aparținut odată unui haiduc spărgător de case și că, proptită între tocurile unei uși de apartament, indiferent de toc, ușă, zidărie sau yală, face minuni… Yalăăă. Cu i grec.

Noi am folosit-o în scopuri nobile și ne-am turtit bine baloții, am rigidizat peretele, am băgat holtzșuruburi în L-urile de la capete și apoi am dat jos pompa. Care cântărește 80000 de kilograme, apropo. Dar ne-a salvat și ne-a făcut pereții „de piatră”. Fără ea am fi dormit mai neliniștiți de frica vreunui lup cu plămâni puternici. – Pe cuvânt că e prima dată când amintim de povestea cu lupul și purcelușii. Și ultima.

Cum faci baloți mignoni*

Am avut nevoie deseori de baloți ceva mai mici decât dimensiunea standard și, mai rar, de „puișori” de balot, ca niște pernuțe care umplu goluri mai mici. Ar fi mai dificil de tăiat cu drujba din cauza sforilor care-i țin legați. Plus că ți-ar fi milă… Așa că trebuie cusuți și descusuți. În practică e foarte simplu, cu condiția să nu încurci ițele (ațele).

Am avut nevoie de un fel de ac, în care am dat două găuri, ca să putem trece prin balot două sfori dintr-o singură mișcare. Practic, legăm strâns cu sfoară părțile rezultante ale balotului-mamă, înainte de a tăia sforile originale. Singura grijă este să ții minte care sfoară vine în gaura de sus și care jos, care merge în stânga și care în dreapta. Nu intrăm în mai multe detalii, menționăm doar că greșelile se plătesc cu lacrimi. De 5 ori…

*Adică adjectivul mignon, da? Nu are treabă cu cârnații galbeni care cântă sau ce fac ei.

Rigidizări suplimentare

Am văzut noi un clip pe youtube unde doi muncitori vânjoși îndesau baloți între stâlpi și apoi băteau în ei, de sus în jos, araci lungi de lemn. Se pare că ar avea rol în rigidizarea pereților. Ni s-a părut și nouă o idee bună, deși, acum, după ce am instalat și bârnele intermediare, nu credem că sunt neaparat obligatorii. Cel puțin nu în cazul nostru.

Gândul de a cumpăra 200 de cozi de mătură sau bețe de bambus ne-a cam speriat din cauza costurilor neașteptate. Noroc cu doamna Cristina, care s-a oferit pe facebook să ne doneze araci de salcâm din curtea proprie. O curte superbă care adăpostește o casă veche de paiantă, apropo! Așa că ne-am înarmat cu fierăstraie și răbdare și am purces la tăiere. Ar fi fost bună și o armură, pentru că ne-am întors acasă înțepați și găuriți pe toate părțile.

Să nu vă imaginați că e treabă ușoară! La cât ne-am chinuit să comprimăm baloții, bețele au intrat în ei ca-n pământ bătătorit. Adică greu. Dacă nu am fi ascuțit foarte bine fiecare arac, ar fi fost un chin. De fapt chiar a fost… În plus, un băț strâmb iese prin lateral dacă nu ești atent. Și pur și simplu nu poți să bați un arac oricând, oricum, pe orice direcție. Pare ciudat, dar paiele comprimate sunt mai încăpățânate decât par.

Când am terminat bețele de salcâm am trecut la stinghii de lemn din Hornbach. Alea care se găsesc între rândurile de cherestea aflată la vânzare în paleți. Și pe care nu poți să le cumperi, pentru că și-au îndeplinit scopul și acum trebuie să ajungă la gunoi. Așa că ne-am umplut portbagajul cu fiecare ocazie până când am adunat o sută și ceva. Oricum nu prea zice nimeni nimic la controlul de la poartă, dar ne-am și asigurat că e ok vorbind cu un șef de raion.

Cum arată un perete din paie?

Arată strâmb și ondulat, dacă-l facem noi, dar altfel, destul de interesant. Și e solid, mult mai solid decât ne-am fi așteptat.

Rezultatul e satisfăcător. Mai ales că noi chiar nu avem habar ce facem. Adică ne documentăm pe măsură ce construim și ne folosim din plin de intuiție. De unde să știi cum se îndoaie un balot, cât suportă să fie comprimat sau cât ți se irită pielea dacă îl cari în spate fără tricou? Tot ce facem e pe încercatelea. Până acum, fără evenimente neplăcute majore. Mai primim și ajutor de la prieteni, de la familie, câteodată de la voluntari și câteodată de la necunoscuți. Dar de obicei preferăm să ne dăm singuri cu capul de pereți. Pentru că sunt de paie și nu doare foarte tare.

Facem și greșeli, tot timpul, dar na, sunt ale noastre și ni le asumăm. Nu avem și nu anticipăm probleme structurale. Ne-a mai liniștit și arhitecta Mădălina când ne-a făcut o vizită și a zis că ne descurcăm binișor. E aproape ca și cum am avea parafa unui arhitect. Iar Cristi e inginer constructor la suflet, chiar dacă nu vrea să recunoască și chiar dacă a dat de 6 ori restanța la Rezistența Materialelor. În concluzie, lucrările au decurs bine până acum.

Baloții și umezeala

Baloții și umezeala nu fac casă bună. Pentru că paiele putrezesc și put. Nu e chiar așa de grav cum crede lumea, adică au și abilitatea de a se usca destul de repede și apa nu pătrunde în ei ca într-un burete. Dar, oricum, nu vrei baloți uzi în casă. Soluția noastră a fost să înconjurăm casa cu prelate ca să ne protejăm de ploaie. Nu au fost foarte ieftine, dar își fac treaba. Și putem lucra pe sub ele, putem tencui, putem să facem înconjurul casei fără să ieșim în ploaie. Care ploaie o să vină sigur, pentru că noi am intrat în octombrie cu casa netencuită.

Baloții și omul

Deși ne sunt simpatici, comuniunea om-balot lasă multe de dorit. Ridicarea pereților din baloți de paie nu a fost ușoară. Cel puțin nu pentru niște prințese ca noi: una de 1 metru jumate și una programator… Oricine vrea să se apuce de așa ceva pe cont propriu ar trebui să se gândească serios la posibilele alergii, tonele de praf, milioanele de zgârieturi și înțepături, durerile de articulații și palmele bătătorite. Și în primul rând la volumul de muncă.

Cică meseria e brățară de aur și munca îl înnobilează pe om. Bleah, zicem noi. Bleah! Mai avem nevoie să treacă ceva timp până să privim înapoi și să ne amintim cu plăcere de lecțiile de viață și experiența formatoare prin care tocmai am trecut. Momentan ne mai lingem rănile un pic…

Urmează pregătirea pereților pentru tencuire.