Nu o dată ne-a trecut prin minte (și sunt sigur că nu suntem singurii), ideea de a trăi parțial sau complet izolați, sau de a face parte dintr-o comunitate care funcționează după propriile-i principii, reguli și valori. Oameni adunați împreună din diverse motive: poate silă față de sistemul actual, poate dorința de a fugi, căutarea unui alt stil de viață, poate convingeri religioase, ideea de cooperare, renunțare la bani, etc. Lista motivelor pentru care ai putea să-ți dorești să faci parte dintr-o comunitate „altfel” este destul de lungă. La fel de lungă poate fi și lista de contra-argumente.
Totuși, am avut neașteptata șansă și plăcere de a arunca o privire în viața unei astfel de comunități, construită, din întâmplare, pe convingeri religioase. Pe noi ne interesa mai puțin motivația spirituală, deși ne doream să o înțelegem măcar parțial. Mai mult eram curioși despre modul de viață, atmosfera generală, conviețuirea într-un grup mic, rutina zilnică, problemele logistice ale „izolării”. Dar să începem cu începutul.
Gazda noastră ne dă jos din mașină pe marginea unui drum și ne spune: „zona e frumoasă în partea aia și, dacă țineți drumul, o să dați de o comunitate interesantă”. Omul are de rezolvat treburi personale în prima partea a zilei, așa că suntem pe cont propriu. Ne începem foarte lent plimbarea pe drumul flancat de grădini și pășuni. Întreaga zonă e foarte verde și mașinile trec la intervale de multe minute. E liniște și înaintăm în pas de melc, bucurându-ne de natură, de copacii bătrâni, de faptul că nu avem absolut nimic de făcut. Ne simțim calmi și liberi. După o vreme, întâlnim doi bărbați care adună lemne într-o camionetă. Îi întrebăm în engletaliană dacă știu de vreo comunitate prin zonă și ne explică – „înainte, până la măgari”. După vreo 20 de minute descoperim măgarii și ne împrietenim cu ei.
Adriana îi hrănește cu micile mere verzi adunate de pe drum și toată lumea pare foarte multumită, atât oameni cât și măgari. Câțiva pași mai încolo, un grup de bărbați bărboși trag tare să prelucreze un trunchi imens de copac. Se opresc din muncă și ne salută, toate privirile ațintite asupra noastră. Salutăm și ne continuăm un pic stingheri drumul. În acest moment, privirile toturor se îndreaptă către mașina care tocmai sosește: „Aah, iată-i, au sosit!”. E aceeași camionetă pe care am întâlnit-o pe drum. Din ea coboară Enrico, omul bărbos și creț care, preț de jumătate de oră, va deveni neașteptatul și minunatul nostru ghid în mica lume a unei comunități religioase.
După scurte prezentari, suntem invitați la o plimbare pe care o acceptăm entuziaști. Întregul tur va fi acompaniat de explicații detaliate… în italiană. Departe de a fi vorbitori fluenți, înțelegem totuși cam tot ce ne spune Enrico, iar unde nu înțelegem, cerem lămuriri. Ni se spune că micul „proiect” este întemeiat pe baza învățăturilor unui călugar catolic care s-a plimbat prin India și s-a întors în Italia cu idei noi legate de rugăciune și meditație. Nu vrem să intrăm în mai multe detalii despre partea religioasă, în primul rând pentru că toate discuțiile au avut loc în italiană și nu suntem 100% siguri că am înțeles exact ceea ce ni s-a transmis. Să reținem doar că este vorba de o comunitate religioasă bazată pe principiile dictate de un călugăr iezuit, în timp ce ne concentrăm mai mult pe aspectele practice ale unei astfel de vieți.
Dacă am înțeles noi bine, gruparea a cumpărat o zonă aflată în paragină și s-a pus pe treabă. S-au recondiționat clădirile vechi și s-au construit unele noi, printre care o bisericuță și o „sală de meditații”. Întregul grup participă în mod liber la muncile zilnice necesare și ni se spune că „e loc pentru oricine”. Unii construiesc, unii sculptează sau pictează, unii gătesc, unii prepară parfumuri, unii creează vitralii. Vizităm, pe rând, o bisericuță minusculă de piatră cu parchet pe jos, apoi o sală de meditații care aduce a biserică creștină, dar e mult mai luminoasă, caldă, primitoare, cu vitralii fabricate local în ferestre. Suntem conduși prin dormitoare, bucătărie, prin sălile de mese cu pereți pictați, prin zona cu aer de laborator de alchimie unde se produc parfumuri din levănțică și prin atelierul unde se creează vitralii. Adriana primește cadou un suvenir prelucrat din sticlă.
În general comunitatea include 15 oameni, dar, în funcție de anotimp și necesități, poate găzdui până la 50. Aproape totul este creat local, din lemn, din sticlă, din piatră. Toți locuitorii au în comun un simț artistic aparte, care se exprimă prin felurite sculpturi, statui, gravuri și picturi, răspândite în micul complex. Mișcarea are reprezentanți în întreaga Italie și este în continuă extindere. Se gospodăresc excelent, au grijă de mediu, folosesc panouri solare, cresc legume și fructe, fac troc și comerț.
Enrico ne plimbă prin camere, pe coridoare și pe trepte, salutăm oameni în stânga și-n dreapta, facem poze și punem întrebări. În tot acest timp are o licărire specială în ochi, pe care o observăm amândoi tacit. Pe moment, o vom identifica greșit cu nebunia, pentru a ne da seama mai târziu că de fapt e vorba de pasiune și credință. Ciudat totuși că sunt atât de asemănătoare. Și ciudat că realizarea nu ne-a provocat nici un fel de teamă. Din păcate, turul ajunge la final pentru că Enrico este chemat, în mod repetat și insistent, la meditația comună. În același timp sosește și gazda noastră. Ne luăm la revedere și strângem mâna lui Enrico și plecăm spre casă gânditori. Dacă nu pentru alte motive, ziua de astăzi a fost excelentă pentru ca ne-a provocat să ne gândim mai mult la alternative, într-o lumină nouă și placută.
Zona Varese Ligure și împrejurimile ne-au rezervat o serie lungă de surprize frumoase. Am stat aici patru zile și ne pare rău că trebuie să plecăm… Mai avem un singur punct de vizitat și apoi ne întoarcem în țară: Genova.