Langkawi, Malaezia, 23 iulie, 11:42. E duminică la prânz, Cristi și Adriana stau încă în pat și se uită la ventilatorul din tavan pus pe viteza 2 din 5.
„Vreau să-ți spun ceva important, ceva la care m-am gândit aseară. Avem o mare problemă de rezolvat la casă. O problemă cu două fațete: una practică și una psihologică.”
Ea se întoarce către el ușor încruntată.
„Întrerupătoarele de capăt de scară. Mi-am dat seama că aseară am făcut pentru a treia oară ceva ciudat. Știi că baia de aici are două întrerupătoare, unul în hol, unul în dormitor. Am intrat în baie prin hol, am aprins lumina, mi-am dat seama că întrerupătorul nu e în poziția „corectă”, m-am dus în dormitor, am stins lumina și m-am întors în hol ca s-o aprind din nou. Și m-a lovit… Primele două dăți am făcut asta inconștient, dar a treia oară m-am speriat. Nu putem să avem întrerupătoare din astea în casă.”
Ea se uită la el și începe să râdă în hohote: „Ești bolnav, dumnezeule, ești bolnav!”
Se potolește și redevine serioasă. „Dar să știi că există întrerupătoare din alea care nu știi dacă sunt pornite sau oprite; le apeși și revin în aceeași poziție.”
[…]
„Ok, m-am liniștit, ai dreptate.”
Ea începe iar să râdă, apoi se oprește brusc. „Vreau să-ți zic ceva. Când ai fost în Cambodgia am avut chef să fac curățenie. Știi borcanul ăla mare cu paie colorate? Le-am vărsat pe toate pe masă și le-am rearanjat pe culori, pentru că nu mai suportam…”
Râd împreună, amândoi cu un râs ușor nervos.
„E sindromul Mânecuță*”
Amândoi știu despre ce e vorba. E un „inside joke” la fel de vechi ca relația lor.
* Încă de la o vărstă fragedă, părinții au observat că a lor odraslă nu poate să iasă la joacă decât dacă mânecile bluzei se termină într-un punct anume de la încheietura mâinii, cu o toleranță la eroare de doar câțiva milimetri (fix sub procesul stiloidian al ulnei, pentru curioși); orice tentativă de a ajusta poziția în sus sau în jos era întâmpinată de „nemulțumire” e puțin spus, „criză autistă” e mult spus. A rămas o poveste bună de repetat de către mame în fața rudelor sau prietenilor.
Se întorc amândoi cu fața spre tavan, încă zâmbind.
„De aia facem echipă bună.”
