De când am aterizat la Malaga acum 2 zile, nu am apucat să vedem deloc orașul, așa că îi dedicăm astăzi o jumătate de zi. Nu l-am colindat destul de mult ca să ne putem face o parere avizată, dar, la prima vedere, nu e un oraș foarte atragator. Sigur, palmierii de pe bulevarde îi dau un aer exotic, dar nu simțim o conexiune cu locul. Totuși, centrul vechi al orașului este plăcut. Barurile își revarsă terasele în stradă pe pavajul făcut manual din pietre albe și negre, compunând modele arabe. Clădirile gălbui încălzesc și mai mult atmosfera de vară și singura notă de rigiditate o dau gratiile de fier forjat ale balcoanelor.
Orașul deține totuși un parc interesant (Parque de Malaga), gândit ca un fel de grădină botanică, în care am pierdut ceva vreme și unde ne-am uitat ca proștii la bananieri. Habar nu aveam cum arată floarea de banan, cum atarnă ciorchinele de banane pe o tulpină lungă care păstrează în vârful ei și floarea. Arată super-extraterestru de aproape.
Vedem multe specii de copaci, chiar și stejarul românesc (Quercus robur), Monstera Deliciosa monstruoase cu frunze mari și cu multe rânduri de găuri, flori și fructe (semn ca-i merge bine), niște Aloe Vera și tot felul de cactuși, pini foarte înalți, zeci de feluri de palmieri și ficuși. Fântânile arteziene, gardurile și chiar băncuțele sunt placate cu ceramică cu ilustrații maure.
Din parc, printre palmieri, putem vedea și portul. Un mare vas de croazieră acostat în port ne face să visăm la o viitoare vacanță pe mare. Portul din Malaga este unul dintre cele mai vechi porturi la Mediterana, deschis în continuu din antichitate și până în prezent. Inițial denumit MalaKa de către fenicieni, era doar un port de pescari. Acum activitatea principală este „ship cruising”.
Ieșim din parc și dăm în Plaza de Torrijos în centrul căreia se afla fântâna celor trei grații, Fuente de las Tres Gracias. De aici avem o priveliște frumoasă asupra fortăreței, Alcazaba de Malaga, una dintre cele mai bine păstrate alcazabe din Spania. Nu urcăm din lipsa de timp, dar ni se spune că de acolo de sus Malaga este mult mai frumoasă.
Trecem pe lângă o clădire superbă care pare să fi fost un spital cândva și ne îndreptăm spre Plaza de Toros de La Malagueta. Dăm un ocol. Ne întrebăm oare ce vor face spaniolii cu arenele pentru coride după ce acestea vor fi interzise începand cu ianuarie 2012. Poposim un pic la umbra binefăctoare a ficușilor și ne întoarcem în Plaza de Torrijos să vedem Grădinile lui Pedro Luis Alonso.
Jardines de Pedro Luis Alonso sunt construite în 1945 în fața primăriei orașului și îmbină stilul spaniol sudic (cu influențe maure) cu cel franțuzesc. Este vorba despre o grădină tânără, cu mulți lămâi, portocali și măslini, cu boscheți deși de levănțică, mirt și trandafiri de toate culorile aranjate în straturi îngrijite, geometrice. Numeroase fântâni arteziene completează această grădină mică, dar frumoasă din care ne grăbim să ieșim pentru că soarele e prea puternic.
În drum spre catedrală trecem pe lângă primărie, Banca Spaniei, Rectoratul Universității și alte clădiri interesante cu balconașe mici în fața fiecarui geam. Malaga are clădiri vechi, impunătoare, frumoase și cel mai bine le poti vedea din șaretă. Te poți plimba o oră cu caruța prin oraș cu 10 euro de persoană. Caii sunt superbi, șaretele luxoase și strada miroase a grajd.
Catedrala de la Encarnacion este superbă, dar îngrămădită de clădirile din jur. Am mai întâlnit în Palermo stilul asta în care nu poți să cuprinzi toata clădirea în poza pentru că e foarte înaltă și strada foarte îngustă. Undeva în lateral, un pictor tânăr, cu părul rasta și șalvari, încearcă să cuprindă într-un tablou ce noi nu putem cuprinde într-o singură poză. Și reușește destul de bine, din cate ne dam noi seama. Citim pe pliant că aceasta catedrală are un turn nefinalizat și ca celalalt are peste 80 metri, iar fațada principală aparține stilului baroc.
Vizităm muzeul catedralei, pentru că e gratis și ne minunăm de pânzeturile arăbești pe care le-au atârnat la balcoane. Intrarea în catedrală se face prin grădina Palatului Episcopal aflat alături. Este o grădină mică, dar plină de verdeață, o surpriză neașteptată în centrul aglomerat al unui oraș de piatră. Cealalta ieșire din grădina Palatului Episcopal dă într-o piațetă pe care o traversăm făcându-ne loc printre mese. Ne mai plimbăm un pic pe străduțe și, obosiți, facem un mic popas pentru o bere și o tapa. Bodega Bar El Pimpi ne face cu ochiul dintr-un gang. Intrăm și trecem aproape dând din coate de la bar într-o sală, apoi în alta, apoi ieșim într-o curte interioară. Nu găsim nici o masă liberă. Este în amiază mare și barul asta e plin de oameni care nu par să fie turiști. Noi admiram decorul superb și încercăm să găsim o masa în interior și trecând prin alte două camere găsim de fapt ieșirea într-o altă stradă decât cea din care am intrat. Suntem însetați și un pic flămânzi, dar bucuroși că am găsit ieșirea din Labirintul El Pimpi.
Ajungem și la Amfiteatrul lui Augustus care pare că este încă folosit, pentru că în centrul lui este montată o scenă și în plus câțiva muncitori curajoși care repară ceva la pietrele alea fix pe căldurile astea. De aici revedem o latură a Alcazabei la care nici de data asta nu ajungem. Se pare că maurii au folosit pentru construirea fortareței pietre din structura teatrului roman.
Trecem și pe lângă biserica unde a fost botezat Picaso și ne hotărâm să stăm la un bar cu terasa, cu mese improvizate pe butoaie, cu bere, tapas (aici nu sunt incluse în prețul berii) și halci de jambon atarnate deasupra barului. Dam 8 euro pe un bocadillo cu creveți (practic un sandwich cu creveți prăjiți într-o franzelă mică), un pic de paella și câte două shot-uri de bere rece (250 ml cu indulgență). Sătui, dar încă însetați mergem mai departe. În drumul spre mașină ajungem în Plaza de la Constitucion și strabatem, fără să ne uităm la prețurile din vitrine, Calle Marques de Larios – principală stradă comercială din centrul orașului. Am realizat încă o dată că spaniolii sunt inventivi: pe toată lungimea străzii, la ultimele niveluri ale cladirilor, sunt atârnate cearșafuri între clădiri pentru a face umbră și a atrage cât mai mulți cumpărători. Trebuie să recunosc că plimbarea a fost placută.
Știm că mai există un parc interesant, numit Paloma, unde sunt găini, rațe, gâște și iepuri care aleargă libere pe câmpii, câteodată ies și în stradă. Avem și noi orătănii de’astea acasă așa că nu ne interesează. Probabil într-o alta fază a călătoriilor noastre va trebui să revenim în Malaga pentru că am ratat: Alcazaba, Castelul Gibralfaro, Casa lui Picaso și Muzeul Picaso. De asemenea trebuie să facem o baie pe Playa de La Malagueta, o plajă artificială cu nisip adus din Sahara, unde pe la ora 7 PM poți admira cum tsunami-ul de Malaga îi face ciuciulete pe turiștii tolăniți la soare. Ni s-a povestit că e produs de un feribot de viteză ce deservește portul Malaga.
Având în vedere ca de la București pănă la mare la noi faci tot 3 ore jumate cu mașina, parcă nu putem considera distanța dintre Bucuresti și Malaga un impediment pentru a face o baie în Mediterana.
am cautat ceva despre pavaje … m am rascolit revazand fotografiile de pe Alameda…si pe unde mi-au umblat candva …prin2005,picioarele nico ma bucur pt voi!