Avem mai multe articole din Tana Toraja, Indonezia. Dacă vrei, poți să începi cu începutul, piața de animale din Rantepao.
„Where do you want to go today?” era sloganul Microsoft prin anii ’90. Îl uitasem complet, până când mi l-au adus aminte ghizii indonezieni care roiesc la parterul hotelului nostru în fiecare dimineață. Casual și relaxați, ca și cum din întâmplare se aflau prin zonă la o cafeluță, tolăniți în fotoliile moi, te abordează zâmbitori zi de zi: „Hello, sir! Where do you want to go today?„.
Suntem într-un hotel din Rantepao, în zona Tana Toraja, parte din Sulawesi de sud, Indonezia. Am putea să angajăm un ghid de o zi care ne-ar arăta împrejurimile, fie în propria lui mașină, fie într-una închiriată. În funcție de program, poți vizita sate tradiționale, peșterile din zonă, drumurile șerpuite printre orezări și, dacă ai noroc, poate atracția principală, o înmormântare live.
Noi ne-am uitat în cameră pe-o hartă cu trasee care se întind ca brațele unei caracatițe cu centrul în Rantepao. Nu avem mai multe informații, o mică hartă turistică e de ajuns. Ne simțim curajoși azi, am vrea să explorăm totul pe cont propriu. Închiriem un scooter chiar de la hotel și ieșim direct în forfota străzilor orașului. Scooter-ul e puternic și pare echipat pentru drumuri grele.
Traseul de azi: Rantepao -> Tikala -> Pana -> Lo’ko mata
O să menționăm întotdeauna traseele bătute, dar nu e ca și cum vreunul dintre zecile de sate vizitate se poate găsi pe Google Maps. Surprinzător pentru noi, care credeam că Google a ajuns deja peste tot.
Înainte de a ne aventura în afara limitelor orașului, facem plinul. Ca peste tot în Sulawesi, e foarte ușor să cumperi benzină la sticlă, aproape de la orice chioșc. Frumos etalate în rafturi, cumperi doar conținutul, nu și sticlele.
Cele mai ciudate și mai frumoase case
„Tongkonan” se numesc casele tradiționale parțial responsabile pentru faima zonei Toraja, pe lângă peisajele naturale și înmormântările care includ sacrificii de animale. Într-un loc atât de infuzat de credințe străvechi, nu e de mirare că se locuiește în ele și se contruiesc încă, chiar dacă, după standarde moderne, pot părea impractice. Dar, pentru o populație profund religioasă, presupun că ritualul bate partea practică.
Caracteristica dominantă este, în mod evident, acoperișul imens de forma unei bărci. Deși impunătoare din exterior, casele oferă în general doar un mic spațiu de locuit, mai ales că întreaga structură stă cocoțată pe piloni de lemn. După mai multe zile am înțeles distincția dintre casele de locuit pe piloni pătrați și hambarele pentru orez pe piloni rotunzi de lemn. Ambele tipuri de construcție au roluri importante la înmormântare. O să împărtășim altă dată puținele informații pe care le-am adunat despre ritualurile legate de moarte, dar hai să spunem doar că, aici, nu ar fi ciudat să ții un mort în hambar timp de 5 ani și să spui că „doarme”. Ar fi rușinos să pretindem că înțelegem mare lucru din ceea ce vedem, construcții, obiceiuri și credințe atât de diferite față de lumea „modernă”, deși Cristi e deseori entuziasmat și cu ochii căscați când face legătura între ceea ce vede și ceea ce-a citit prin cărți despre locuința ancestrală ca centrul universului. Poftim idei și credințe religioase, live.
Sub acoperiș, marginile sunt sigilate cu un fel de țigle, jumătăți de tub de bambus îmbinate. Toate construcțiile sunt minuțios decorate cu picturi și sculpturi în lemn, colorate în roșu, alb, galben, negru. Menționez culorile (simbolizând, pare-se, sânge, puritate, putere divină și moarte) pentru că sunt singurele culori folosite. Nu e ca și cum vei putea găsi vreo casă veche pictată cu verde sau albastru.
Printre orezării și morminte
Toate traseele șerpuite pe care le-am făcut în Tana Toraja pe scooter ne-au adus aproape fie de orez, fie de ritualurile mortuare. Orezăriile terasate sunt hipnotice prin întinderea și culorile lor. Ca să nu mai vorbim de volumul monstruos de muncă necesar pentru a le crea, iriga și întreține. Nu e de mirare, la cât orez se consumă în Indonezia. Noi înșine am îngroșat rândurile mâncătorilor de orez de nenumărate ori, îngurgitând cantități impresionante de nasi goreng.
Ne oprim des pe drumurile înalte dintre sate fie pentru a ne zgâi la terasele inundate de apă și soare, fie pentru a explora lateral, câțiva metri de la drum, vreo căsuță, vreo râpă sau vreun petec de junglă interesant.
Satele întâlnite sunt de obicei mici și sărăcăcioase. Simțim că suntem des urmăriți din umbră de copii mici, negricioși și frumoși, cu gurile căscate. Nu doar natura e superbă în Toraja, oamenii sunt și ei frumoși! Amândoi observăm atât fermieri cu trăsături adâncite de muncă fizică cât și femei tinere care ar topi multe inimi cu zâmbetul lor. Peste tot mici grupuri de curioși și rușinoși în același timp; am preferat să nu îndreptăm prea des obiectivul foto în direcția lor. Deși lumea începe să se obișnuiască treptat cu turiștii fețe-albe, suntem încă o raritate prin micile sate.
Mergem încet și coborâm des de pe scooter, pentru că ne atrag atenția ba câte un bivol legat lângă un râu sau ochi de apă, ba un porcușor leneș, ba o pisică adormită.
Morminte-n stânga, morminte-n dreapta
Pare că după fiecare curbă, după fiecare pâlc de copaci, descoperim morminte sau monumente funerare. Nu am întâlnit nicăieri un cimitir așa cum ni-l imaginăm noi, ci „căsuțe” mortuare, sculpturi în piatră și lemn, nișe săpate în stâncă, răspândite peste tot. În Tana Toraja, la propriu, morții nu stau separat, ci fac parte din realitatea vieții de zi cu zi.
Cei din Toraja își înmormântează morții în mai multe feluri. Interesante sunt grupările de nișe săpate în piatră, „sertare” pentru morți, vizitate periodic de rude. Un complex funerar mai cunoscut (dar deloc atipic) se găsește la Lo’ko Mata, unde poți admira un adevărat bloc de locuințe familiale, unde rudele stau înghesuite în micile garsoniere de piatră. Uneori ușițele sunt deschise. Presupunem că din exterior.
Dacă nișele de piatră nu ni se par chiar așa de ciudate, personajele care străjuiesc deseori intrările te fac să reflectezi puțintel la varietatea năucitoare de credințe și obiceiuri de pe mapamond: reprezentări cât mai realiste ale celor decedați, armate de „păpuși” mortuare în mărime naturală (cu numele tau-tau) împânzesc Tana Toraja și privesc tăcute în gol.
Pe drumul de întoarcere, cineva sapă manual un mormânt proaspăt. Din gaura din stâncă se prelinge un râu de rocă neagră.
Toată ziua am fost călare pe scooter. Poze cu noi doi nu prea am făcut, dar ca să vă faceți o idee, cam așa arătăm atunci când ieșim la explorat:
Ne întoarcem spre casă obosiți și cu capetele pline de gânduri. Am văzut atât de multe azi și abia am început! Tana Toraja e frumoasă, frumoasă, curată și încă fermecătoare. N-am întâlnit niciun alt turist întreaga zi. Pe drum cumpărăm o grămăjoară de fructe pe care o mâncăm pe balcon, în așteptarea apusului.