Adriana și-a încolăcit brațele în jurul meu și mă ține strâns. Căștile noastre se ciocnesc ușor, poc, am trecut peste o groapă. Pe asflat, roata din spate vibrează cu un zgomot de cauciuc gras pentru drumuri grele. Salut, salut, nu înțeleg ce strigați în viteză la noi, trece un camion plin ochi cu oameni veseli cu pieile negre. La stânga, peste un pod, scrâșnim pe pietriș uscat prăfuit și ne oprim la răscruce. Indicațile oferite entuziast de un grup de adolescenți nu ajută foarte mult; multe degete arătătoare îndreptate în tot atâtea direcții diferite; jur că unul era îndreptat în sus. Vă mulțumim, hai mai bine să ne rătăcim de bună voie. Google Maps nu are ochi aici, nu suntem pe hartă. Alegem un drum îngust, în pantă ușoară, săpat ca albia unui râu. E liniște, nu e nimeni afară în miezul zilei. Hai, fă dreapta, să vedem ce e acolo.
Pe platoul cu iarbă verde sunt 3 case, 5 hambare și-o motocicletă. Jos de pe scooter, cu aparatul în mână, pășim tăcuți pe iarba moale. Când vorbim, șoptim; poate doarme lumea. Oare avem voie aici? Ce frumoase sunt, două șiruri de case, față în față, unele mari și unele mici. În cele mari se locuiește, cele mici sunt hambare, cu piloni rotunzi, șlefuiți ca protecție anti-șoareci.
Case
Hambare
Toate suprafețele minuțios acoperite cu aceleași motive repetitive, hipnotice, muncite cu dăruire, într-un timp în care credința îți dădea puterea și pasiunea creatorilor de piramide, mandale, desene cu nisip și sculpturi în unt. Fă-le pe plac zeilor și totul va fi bine.
În sus, pe lângă un arbore care face bobițe greu de identificat, ne afundăm într-o junglă-parc-complex-mortuar. Un localnic apărut de nicăieri ne explică tot ce vedem timp de jumătate de oră; noi nu-i vorbim limba, așa că efortul e în van. Aflăm totuși că suntem în Buntu Pune, Adriana își notează în palmă. În lateral, pereți stâncoși înalți cu firide, policioare sau jgheaburi de lemn, în care sunt expuse, mai mult sau mai puțin artistic, cranii și oase umane. Rămășițele strămoșilor sunt deseori adunate în grămăjoare și depozitate pentru veșnicie în mini-coșciuge agățate la înălțime pe stânci.
Există turism în Tana Toraja, chiar dacă momentan ne intersectăm cu alți europeni doar odată sau de două ori pe zi. În Ke’te Kesu se intră doar cu bilet; dar ne-am obișnuit atât de mult să explorăm pe cont propriu, încât prețul ni se pare piperat. Intrarea e 20.000 de rupii de om; dar cu 6.000 iei 2 bakpao în oraș pe care abia îi poți termina; nu pare tocmai echilibrat, așa că refuzăm să plătim „taxa de turist”. Pozăm de la distanță complexul de case și încălecăm iar pe scooter.
Accelerăm pe un drum șerpuit care delimitează mlaștini maro de orezării verzi. Un bivol dă din urechi, cufundat în mocirla lui preferată. Rațe murdare ne privesc curioase, vizibil deranjate de prezența noastră. Oameni mari și copii mici trebăluiesc cu brațele până la coate în noroi. E cald și e liniște.
Alege orice drumeag din jurul Rantepao și vei găsi la tot pasul tongkonan-ele, casele tradiționale. Mai noi, vopsite recent, cu acoperiș de tablă; mai vechi, cu acoperiș din șindrile și bambus, deseori invadat de cățărătoare verzi. Multe cu stâlp în față, decorat cu coarne de bivoli sacrificați la înmormântări.
Un cârd de copii curioși ne urmărește prin grădini. Încetinim și studiem covorul de boabe de cacao întinse la uscat în fața unei case. Copiii râd și-și dau cu părerea; ochi mari și degete murdare în gură.
Azi am bătut orezăriile din jurul Rantepao și am trecut prin Buntu Pune, Ke’te Kesu, Pala Tokke, La Bo, Ledo și Tembamba. Am mers încet, pe drumuri prăfuite, am băut multă apă și-am măncat clătite ieftine într-o colibă de la marginea drumului, făcute pe loc de o femeie tăcută care ne-a privit tot timpul. Ne-am întors seara la hotel, ne-am transcris notițele, ne-am sunat părinții pe Skype și am adormit sub plasa de țânțari.