Stau cu fruntea lipită de geamul rece și încerc să uit că mi-e rău de mașină. Nu-mi aduc aminte să-mi mai fi fost vreodată, nici măcar când eram copil. Drumul e atât de îngust că rareori văd asfaltul în partea de jos a geamului. Autobuzul se înclină amenințător odată la câteva secunde. Ridic ochii spre tavan. S-au aprins luminile de seară, dungi lungi de led-uri verzi. De unde stau eu arată ca o pistă de aterizare. Pe trapele din tavan sunt lipite led-uri în formă de stea. Luminile devin albastre. Imi imaginez că sunt într-o limuzină de rapper, cu prostituate, șampanie și banchete din piele mânjite cu cocaină.
Adriana mă trezește din reverie și-mi face semn subtil către cele două asiatice care vomită alternant în punguțe de plastic, delicat și natural, în dreapta noastră – apoi îi pare rău că a făcut-o. O văd în prim plan cum se strâmbă și se înverzește ușor și în plan îndepărtat urmăresc firicelele transparente de scuipat care leagă punguțele de gurile femeilor. Din cele câteva zeci de boxe rotunde din tavan se scurge ușor șlagărul „strange foreign beauty„. Versuri simple și sincere. Drumul de la Makassar la Rantepao durează 7-8 ore interminabile cu autobuzul.
Makassar
După 10 zile în paradisul din Papua, nenumărate ore de snorkelling și zăcut leneși în hamac și privit în zare fără gânduri în cap, am zis „pa” insulelor din faimoasa Raja Ampat și ne-am îndreptat spre noi aventuri în Indonezia: Tana Toraja din Sulawesi. Cu barca spre Waisai, cu feribotul spre Sorong, cu avionul spre Makassar. „În acest stat infracțiunile legate de droguri sunt sancționate cu pedeapsa capitală. Nu transporta pachete pentru alții! Acestea pot conține droguri!” – ne avertizează unul dintre afișele din aeroport.
10 zile în paradisul papuan fără internet și gata, avem nevoie de o mică doză digitală. Ne cazăm într-un hotel chic, curat și ieftin, cu wifi in cameră, unde ne punem afacerile în ordine.
Afacerile merg bine, mulțumesc de întrebare, muncitul de pe drum pare să fi fost o alegere excelentă pentru noi; camera de hotel devine birou timp de 5 zile. Ca să nu fie totuși chiar totul perfect, stomacele noastre și-au ales aceeași perioadă ca să se plângă grav de ceva ce-am ingerat de curând. Nu știm exact ce, eram în perioada „încearcă orice fruct îți cade-n mână”, dar cert este că nu prea am explorat Makassarul dincolo de marginile patului decât pentru drumuri dese la wc.
Cu autobuzul
Am luat un taxi de la hotel până la autogara din Makassar. La barieră n-am găsit niciun motiv prea bun pentru care să plătim „taxa pentru mașină”, așa că ne-am dat jos din taxi, i-am plătit șoferului drumul și am mers ultimii 100m pe jos, că nu e nevoie să fim duși chiar până la scară, ca vedetele. Taxiul trece și el pe lângă noi, se pare că taxa nu e chiar obligatorie, decât dacă ești turist. La fel de turiști ne simțim și când suntem din nou aleși „aleator” din mulțime și opriți chiar la intrare. Portarul care ne cere o sumă modică pentru a intra efectiv în autogară nu și-a ales bine ziua… Înjurăm în română și gesticulăm până când omul se vede obligat să lase nebunii să treacă, ridicându-și mâinile a disperare.
Abia am pășit în curtea interioară că suntem asaltați de vânzătorii de bilete care ne avertizează că, dacă nu ne hotărâm chiar acum, pierdem ultimul autobuz! Cu calm și răbdare, reușim să-i evităm, să descoperim casa de bilete și să obținem un preț de 3 ori mai mic pentru un autobuz care pleacă peste o oră. Pentru că prețul nu coincide nici măcar la casa oficială cu ce știam noi de pe net, negociem până obținem suma dorită. Ne felicităm reciproc pentru inspirație, prezență de spirit și sânge rece. Suntem călători căliți. Dar și pă-căliți câteodată. Abia la destinație aflăm c-am plătit oricum cam cu 25% mai mult decât localnicii…
Facem drumul de 7 ore (cu 2-3 opriri pentru toaletă și gustări) într-un frig cumplit, deși afară sunt 30 de grade. Pare-se că e semn de bunăstare să ai aer condiționat: dai un ban, dar stai cu geacă. Noi geci nu mai avem de ceva vreme, așa că ne înfofolim în pături și moțăim.
Rantepao
Găsim camere libere la Pison, al doilea hotel în care intrăm din întâmplare. Negociem și scădem prețul (10 EUR pe noapte camera dublă) pentru o ședere de 8 zile. Hotelul este o afacere de familie, avem apă caldă și wifi, primim un suc de tamarilo și unul de mangostine ca „bun venit”.
Ieșim la o plimbare prin oraș și ne lăsăm conduși de aromele din aer, așa că o luăm pe o străduță laterală, pe sub copertine umbroase, printr-o piață aglomerată. Identificăm doar parțial produsele aflate la vânzare, înconjurați de arome, texturi și culori.
„Pasar bolu”, piața de animale din Rantepao
Atacăm străzile aglomerate ale Rantepao-ului cu aplomb, adulmecând după aventuri și senzații noi. Și căpătăm exact ceea ce ne doream. Puțin timizi, intrăm în „Pasar bolu” sau „buffalo market„. Suntem cam singurii turiști într-o masă tremurândă de animale, vânzători, cumpărători și curioși. Oamenii se mișcă pe poteci care leagă între ele țarcuri și grajduri.
La tot pasul, vânzători de bivoli își etalează marfa cu mândrie, animale superbe, cu coarne imense, ținute întodeauna cu capul sus de belciugele din nas.
Ne strecurăm printre animalele impunătoare, întotdeauna țesălate cu atenție de stăpânii lor. În centrul pieței, bivolii încinși de soare sunt răcoriți periodic cu apă.
Bivolii au un loc special în viața (și moartea) celor din neamul Toraja. Considerate animale sacre, sunt sacrificate pe capete în cadrul ritualurilor sângeroase de înmormântare încă practicate frecvent aici, împreună cu zeci de alte animale. Probabil cam toți bivolii pe care-i admirăm astăzi aici sunt deja pe ultimul drum, la finele căruia vor sfârși prin a celebra fastuos viața unui membru al comunității Toraja.
În plan secundar, garduri și podele de bambus delimitează careuri pentru porci negri grași, care dorm înghesuiți în grămezi. Dacă ești mai slab de înger, vei suporta cu greu guițatul disperat al unui porc smuls din grămada semenilor lui, legat de un par de bambus, luat pe sus, cărat de doi bărbați vânjoși, legat strâns de o targă curbată de lemn și încărcat într-o mașină sau pe un scooter… Nu stăm mult în partea asta a pieței și nici nu publicăm toate pozele de aici…
Deși o vizită aici poate fi tulburătoare pentru mulți europeni, nu putem să nu simțim un fel de căldură din partea vânzătorilor; o femeie care vinde o găină o ține în brațe și o dezmiardă.
Poate și mai apăsătoare este realizarea treptată a faptului că, în comparație cu felul în care abordăm noi, țările civilizate, comercializarea și procesarea animalelor destinate consumului, aici pare a fi locul unde sunt tratate cel mai „uman” cu putință…
Piața de animale ne-a impresionat și zăpăcit puțin. Așa că ne întoarcem hămesiți la hotel și alegem din meniu… „porc în bambus” la restaurantul de la parter.
Piața de animale ne-a permis o privire frugală inițială către regulile unei culturi pe care nu o înțelegem. Ritualurile vechi practicate încă de Torajeni, convertiți sau nu la o specie de creștinism puțin familiară nouă, sunt „păgâne” prin definiție și greu accesibile modernului neinițiat. În zilele următoare vom avea ocazia să facem pași timizi într-o lume „din altă lume”.