Viața satului Bigăr – Cuib de rândunele

Simt un arc în coaste și-mi schimb ușor poziția. Plăcerea e absența durerii. Clipesc de câteva ori și genele grele se desfac leneș. Prin geamul deschis intră zgomotele zilei. Cu familiaritate și un zâmbet ascult ciripit zgomotos. Lumina care pătrunde prin geam e deseori traversată de săgeți de umbră fâlfâitoare. Avem un grup de rândunici sfătoase care se adună zilnic pe cablurile din fața casei. Observăm cu plăcere de mai multe săptămâni viața familială a unui cuplu cu pui mici, care și-a construit cuibul pe peretele exterior al casei noastre, deasupra porții.

În timp ce trebăluim prin casă, auzim des țipetele stridente care semnalizează ora mesei. Fugim la geam ca să prindem evenimentul. Unul dintre părinți s-a intors la cuib cu o larvă în cioc și acum o îndeasă cu agilitate în găurile nesățioase, trompete țipătoare, care tac pentru moment. Avem ocazia să vedem două căpățâni mici, tremurânde, cu păr rar și gălbui, ițindu-se de după marginea împletită a cuibului de rândunele – punk-eri pufoși.

Zi de zi, ciripitul parcă face parte din casă, din noi. E acolo tot timpul, ca vântul. Până când se oprește.
„A căzut cuibul! A căzut cuibul!”
O bucată de tencuială s-a desprins și căsuța construită și lipită cu migală zace răsturnată pe asfalt. Două rândunici ne observă înmărmurite de pe firele de curent în timp ce noi culegem disperați de pe jos patru guguloaie moi nemișcate, pline deja de furnici. Doi au murit. Doi sunt aproape morți…

Pui de randunica in cuib

Avem doi locatari noi peste noapte. Într-un mic coș împletit, tremură nesigure două mogâldețe pe o mână de fân moale. Am adus un bec deasupra lor și tremuratul încetează în curând. Știm că mănâncă des și că mănâncă insecte. Cam aici se opresc cunoștintele noastre despre creșterea puilor de rândunică. În afară de superstițiile de rigoare și convingerea sumbră a tuturor că odată atins, puiul de rândunică moare – nu mai știm mare lucru. Ne transformăm rapid în părinți adoptivi care vânează insecte. Nu e greu: muște, țânțari, greieri, păienjeni – curtea e plină. Din fericire, suntem posesori de obraji și stomace cu pereți groși, așa că pregătirea minuțioasă a mesei (tranșarea în bucățele mici a insectelor vii de felurite mărimi și consistențe cu o lamă de bisturiu) nu ne scârbește prea tare. Cu o scobitoare putem apoi să introducem micile „fripturici” în ciocurile flămănde. O altă metodă este „injectarea” de galbenuș de ou amestecat cu apă folosind o seringă pe post de cioc artificial – metodă la care nu suntem încă prea pricepuți (după cum se vede clar în filmulețul de mai jos).

Hrănirea cu insecte a puilor de rândunică

Hranire pui de randunica folosind o seringa

A doua zi de dimineață ne trezim cu mici foșnete în urechi. Copiii sunt bine-mersi și, când ne apropiem de ei, cască brusc niște ciocuri largi și țipă. E semn bun. E timpul să plecăm la vânătoare. Dar țipetele lor declanșează brusc scandal în copacul din fața casei. Deschidem geamul și scoatem capetele. Suntem în continuu survolați de două rândunici care nu-și iau ochii de la noi. Decidem să scoatem noul cuib pe pervaz, mai mult ca să contrazicem gurile rele, care spun că rândunica nu își recunoaște puii dacă ies din cuib. Se pare că le recunoaște glasurile. Așa că asistăm uimiți timp de o zi întreagă la procesul repetat de hrănire și curățare a cuibului, chiar pe pervazul casei.

Pui de randunica si mama lor

Hranire pui de randunica - direct de la sursa

Am decis să redăm puii părinților. Am ancorat coșulețul de nuiele deasupra porții și am observat din umbră ca să ne asigurăm că părinții îi găsesc și îi hrănesc.

Cuib de randunele

Cuib de randunele din cos de nuiele

După aproximativ o oră, vechiul loc a fost redescoperit și transferul neîncetat de hrană a reînceput. Odată la câteva ore mergem să verificăm dacă totul e în regulă. Mogâldețele tremură somnoros și par fericite.

Din păcate, nu toate poveștile sunt cu happy end… Cu mare amărăciune trebuie să vă spunem că puii au murit… Am uitat să verificăm cuibul timp de căteva ore, prinși cu treburi în casă. Am crezut ca amplasarea era perfectă, cu jumătate de metru sub locația originală. Și totuși, într-o după-amiază cu mult soare, puii au murit sufocați de căldură. I-am îngropat în grădină și am aruncat cuibul. Și am plâns. Pentru că timp de o saptămână, părinții încă își mai căutau puii în curte și în casă. Îi descopeream în fiecare dimineață chemându-și odraslele de pe becul agățat în cameră alăturată. Peste alte câteva zile au renunțat. Tot atunci au dispărut toate rândunelele adunate pe firele de curent. Nu am mai auzit de atunci glas de rândunică…

 

Cristi si Adriana

El e freelancer bine înfipt în IT și, în acelasi timp, designer, semi-fotograf și snowboarder începător. Ea e o frumusețe de fată, duce în spate tot greul relației, se ocupă de socializare și rețele sociale, și, în plus, gătește excelent. Împreună fac echipă bună pentru că, relativ de curând, au realizat că mai există lucruri interesante în viață și în afară de carieră, casă, masină, copii și contul din bancă. Acum vor sa vadă lumea.

  Înapoi în Langkawi, Malaezia, pentru câteva luni   1 octombrie 2017

Aboneaza-te!

Și noi te anunțăm când ceva (cu adevărat interesant) se întamplă. Fără spam!

  1. Au plecat, Cristi. Puii, intr-o lume mai buna, iar parintii lor inapoi pe meleaguri mai calde.
    Trista povestea, in copilarie am patit si eu cu un pui de barza (a cazut de la 7-8 m inaltime, din cuibul lor pe care il aveam in salcam la bunici).Aveam si cuiburi de randunele, in grajd si sub stresinile casei. Veti vedea ca la anul se reintorc totusi, aceleasi sau alte randunele.

  2. M-ai facut „muci”!Scrii atat de bine si frumos. Filmuletul cu pui de randunici m-a lasat cu gura cascata. N-am mai experimentat de vreo 50 de ani aceasta senzatie!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© Copyright 2011 - 2017 cristisiadriana.ro. Toate drepturile rezervate. v4.0