„I told you that we could fly, ‘cause we all have wings, but some of us don’t know why”
Am participat de curând la un training corporatist despre self-knowledge care m-a condus, în mod bizar, la aceeași concluzie care s-a impus în mintea mea după ce m-am întors din India: câtă vreme nu îți pui singur piedici, poți realiza orice îți dorești, oricât de puțin probabil ar părea la început.
Cu multă vreme înainte de “marea călătorie”, apropiații și-au exprimat interesul, uneori sub forma unei întrebări ușor zeflemitoare: “Ei, și ce sperați să descoperiți acolo?”. Nu-mi mai amintesc ce am răspuns. Nu ne imaginam o călatorie inițiatică asemeni celor vehiculate în ultima vreme. Nu credeam că vom învăța să levităm. De fapt, nu prea știam la ce să ne așteptăm.
Mult dorită și mult plănuită, India s-a dovedit a fi o încercare din mai multe puncte de vedere. Pregătirile și întreaga călătorie au reprezentat un experiment pentru care am muncit așa cum nu credeam că e posibil. Nu am mai depus niciodată un efort de acest fel, cu atâta ardoare (și plăcere). Ne doream, într-adevăr, o “ruptură” de rutina vieții. Vroiam să vedem cum se poate trăi pe drumuri, cu rucsacul în spate. Vroiam să vedem dacă ne descurcăm pe cont propriu, printre oameni străini cu o cultură străină. Ne doream “o schimbare” și călătoria spre un “altundeva” îndepărtat părea cel mai potrivit lucru. Ulterior, aveam să realizăm cât de importantă este imersia într-o cultură diferită, departe de obiceiuri și fețe familiare. Pentru noi, a însemnat căpătarea unui fel de liniște sau confort al cunoșterii de sine.
Schimbarea care vine tiptil
Anul trecut, la finele lui martie, ne iveam din aeroport sub un cer albastru limpede. Eram bucuroși că reușisem să călătorim “conform planului” și că ajunsesem acasă întregi și sănătoși. Nici nu bănuiam că s-a schimbat ceva în noi. Poate doar la exterior, unde etalam un bronz de invidiat, incompatibil cu sfârșitul de iarnă românească aprigă. Am ajuns. Și au revenit întrebările de tipul “Ei, v-ați descoperit?”. Răspundeam deseori cu un zâmbet tâmp. Altfel cum? Era doar o reușită personală, un experiment despre finalitatea căruia nu știam nici noi mare lucru. Mai ales că acum trebuia să ne reluăm job-urile și viața de-acolo de unde au rămas.
Timpul a trecut încet. La fel de încet am început și noi să realizăm că mulți în jurul nostru văd lumea schimonosită ca-n oglinda lui Andersen. Ne simțeam des ca doi Gretchen-i care încearcă să-i convingă pe Karl-i că paharul chiar e pe jumătate plin. Ne-am trezit pe nesimțite metamorfozați în optimiști. Am tot încercat să-i molipsim și pe cei din jur. Dar e mai ceva ca drumul până la palatul Crăiesei Zăpezilor… Entuziasmul pe care l-am dobândit în urma reușitei personale este, într-adevar, personal și greu de împărtășit. Trebuie mai degrabă dobândit. Totuși, insistăm. Insistăm chiar și prin acest articol. Suntem convinși că experiențe minunate se află fix după colț, acolo unde nu am avut curiozitatea sau curajul să ne uităm încă.
Ne punem singuri piedici
Ni s-a întâmplat des să vorbim în gol. Să ne vedem ideile izbindu-se și strivindu-se de zidul solid al “normalității”. Nu sunt idei ușor de transmis, pentru că, prin natura lor, sunt foarte personale. Fiecare dintre noi aude și vede numai ceea ce poate și vrea să înţeleagă. Și în fața unei idei noi, reacţionăm de obicei automat, ca după un model, cu argumente aproape invariabile, verbalizate ca un răspuns-reflex:
- “Nu sunt încă suficient de pregătit”
- “Da, dar îți trebuie bani”
- “Ăla are de la părinți”
- “Ăla a avut noroc”
- “Da, dar ce-o să zică lumea”
- “N-ai ce-i face, asta e mentalitatea în România”
Zilele trecute, o prietenă, adeptă a downshifting-ului, care s-a mutat într-o minunată casuță bătrânească la munte, a postat pe Facebook un mesaj către prietenii ei, rugându-i să nu-i mai scrie îngrijorați pentru opţiunea ei – atâta vreme cât ea nu este. Îmi place mult direcția în care merge și viziunea ei asupra vieții, care altora li se pare nesăbuită sau, în cel mai bun caz, năstrușnică. Sunt convinsă că prietenii ei sunt bine intenționați, dar eu altceva vroiam să subliniez. În primul rând “grija” neconstructivă față de celălalt şi apoi lipsa de atitudine față de propria viață a prietenilor îngrijorați. Prinşi în rutina zilnică, majoritatea oamenilor are impresia ca ia decizii propri şi potrivite. În al doilea rând, lipsa de entuziasm și de optimism. Cum ar fi să avem tăria să spunem “Uau, te felicit! Uite, la asta nu m-am gândit niciodată! Succes!” Dacă măcar pentru câteva secunde ne-am forța buzele într-o strânsoare conștientă și am analiza acel “nu se poate” pe care îl spunem cu atâta lejeritate, poate am vedea mai uşor alternativele.
Și atunci, cum poți convinge pe cineva să renunțe la a inventa scuze și motive? Nu există un medicament-minune la farmacie care să mobilizeze o persoană conectată la “viața normală”, o persoană legată la perfuzia de dorințe a societății. Cum să uităm de bani, interdicții, convenții și obstacole ca să realizăm că, de fapt, timpul este singurul care se scurge iremediabil?
Ok, și acum încotro?
Ai putea renunța la practica nesănătoasă de a-ți pune singur piedici. Suntem învățați să ne temem de schimbare. Societatea de consum, educația, familia, prietenii, angajatorul și televizorul ne țin cu sau fără voie în nemișcare și ne arată doar “riscurile”. Nu adăuga obstacole noi, caută oportunitățile!
Ai putea încerca să te rupi măcar puțin de reguli, convenții și standarde. Vei descoperi că există alte lucruri în afară de casă, masă, mașină, job, copii. Chiar dacă se spune atât de des “e bine să faci copii” sau “trebuie să ai o casă” sau “nu se poate altfel”… Noi știm că se poate.
Care e cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla? Răspunsul la această întrebare poate fi deseori un catalizator pentru experiențe noi. “O să-mi pierd job-ul și trăim într-o economie instabilă.” Vrei să spui că aștepți un moment când a-ți părăsi job-ul nu va mai reprezenta un risc? Când o să se întâmple asta? Sau poate ți-e frică de o ușoară scădere a nivelului de confort? Chiar crezi că o să mori de foame?
Ce-ar fi să te întrebi în loc: care e cel mai bun lucru care s-ar putea întâmpla? Să fii pus în situații nefamiliare, care îți dezvăluie mai mult despre tine însuți decât orice horoscop. Să vezi cu ochii deschiși. Să vezi că te înconjoară mai mult decât reguli, colegi de birou și credite. Să cunoști oameni noi, care își împărtășesc ideile și care te inspiră, personal și profesional. Să devii mai sociabil, mai abil în a întreține o conversație sau a-ți exprima ideile, mai încrezător, mai adaptabil, mai aventuros, mai puțin stresat, mai frumos.
Încheiere
Deși am scris articolul gândindu-mă la călătorii, cred că toate constatările sunt general valabile și aplicabile in cazul oricărui proiect personal sau profesional.
Oricât de mult ar suna ca un clișeu, mi se pare că cel mai important lucru de reținut este că poți întotdeauna face ceea ce-ți dorești. Pe cuvânt.