Alunecăm de la legănatul ritmic și somnoros al trenului, direct în forfota și rumoarea poliglotă a Veneției. În Babilon, unde limbile se-ncurcă, cea mai mare înghesuială se produce la cozile pentru „vapporetti” (doar 8 EUR pentru o călătorie) și în fața ghiseului de turism, de unde poți obține o hartă a orașului (doar 2,5 EUR). Ne păstrăm banii și demnitatea și pășim încrezători, plutitori și visători, fără harta și fără planuri.
Orașul este, fără îndoială, superb. Sigur, forfota poate fi un pic astringentă câteodată, dar te poți delecta vizual din plin în timp ce te însăilezi prin mulțime. Veneția înseamnă canale și poduri. Rătăcirea este întotdeauna la îndemână și câteodată recomandată. Ne revine treptat entuziasmul și bucuria de a fi înconjurați de frumos. Aglomerația nu e importantă, suntem doar noi doi și Veneția.
Nu putem recomanda nici un monument pentru că, în general, nu am știut unde suntem și la ce ne zgâim. Am avut o hartă offline pe telefon, care te poate ajuta la nevoie (și dacă te grăbești să ajungi de la Plazza San Marco la gara Santa Lucia, ai cu siguranță nevoie de ajutor), dar, în general, am preferat să cotim aleator pe străduțe și nu regretăm deloc. Cu mare plăcere am remarcat lipsa totală a mașinilor, mai ales atunci când, cu scandal infernal și făcând spume, a trecut pe langa noi în viteză prima salupă-ambulanță pe care am văzut-o vreodată.
În rest, totul e plăcere… Muzică suavă și gondolieri experimentați care plimbă îndrăgostiți cu ochi tulburi pe canale cu apă verzuie.
Am mâncat în curtea unei universități, cot la cot cu studenții și cu alți turiști care mănâcă din pungă. Parmegiano regianno, măsline verzi și roșii cherry. Alternativa costa 4 EUR, sub forma unui sandwich cu proscuito sau o felie de pizza care seamănă cu un carton ud. Poate sunt și strugurii acri, dar prețurile în Veneția sunt impresionante: cam 1,5 EUR o cupă de înghetată (adică o bilă), cam 10 EUR o pizza, 12-18 EUR o porție de mâncare, 8 EUR vaporașul, 8 EUR ca să urci cu litul în turnul din San Marco, 7-8 EUR intrarea în biserici și expoziții.
Una dintre atracțiile principale este Piazza San Marco. Am păsit într-un dreptunghi larg, înconjurat de trepte și clădiri cu zeci de arcade clonate. În mod ciudat, nu ți se permite să te odihnești pe trepte, deși înconjoară întreg perimetrul și par a însuma un kilometru în lungime; un fel de mini-gardieni publici cu veste portocalii te interpelează prompt și te roagă să te ridici. Probabil nu le plac amărâții care nu fac vânzare teraselor scumpe și goale. Te poți plimba însă prin piață și te poți călca pe picioare deopotrivă cu turiștii și cu porumbeii.
Piazza San Marco e înconjurată de clădirile procurație (Procuratie Vechie și Procuratie Nuove) și de muzeul Correr, iar Basilica San Marco domnește mareață în capătul dinspre Grand Canal. Până să ajungem să ne minunăm de fațadele aurite ale basilicii, ne zgâim cu capetele pe spate la turnul clopotniței (Campanile di San Marco cu Loggetta), și de turnul cu ceas (Torre dell’Orologio). Basilica di San Marco este impresionantă. Ne place arhitectura ei bizantină și fațadele aurite. E greu să crezi că toate aceste palate sunt ridicate pe piloni de lemn care dorm în apa lagunei venețiene.
Facem dreapta pe lângă clopotniță și nimerim la clubul gondolierilor. Pe Canal Grande, în fața palatului Dogilor se găsește cea mai mare „parcare” de gondole. Totul este întesat cu turiști în ciuda vremii care vântură nori plumburi. De data asta zărim cu greu câteva trepte ascunse de numeroase posterioare de turiști. Deși e dificil, găsim o bucățică de bordură și pentru noi și meditam. Oare noaptea e liniște în Piazza San Marco?
În total am petrecut cam 6-7 ore foarte plăcute în Republica Venețiană. Acum ne îndreptam spre gară, încercând să descâlcim pe harta telefonului labirintul de canale și poduri. Ne rătăcim de câteva ori, dar ne adaptăm repede și ajungem cu bine la destinație. Încheiem fără pompă vizita la regina plutitoare a Adriaticii cu o scurtă oprire la buda gării.
În următorul articol explorăm Padova.