India, Madurai și Templul Sri Minakshi

Am plecat de dimineata cu trenul din Tirunelveli, catre Madurai, faimos pentru atractia numarul unu al sudului Indiei: templul Sri Minakshi. Avem ceva asteptari de la marele Madurai, speram sa gasim wifi in hotel, Cristi trebuie sa mai lucreze putin pentru cativa clienti nerabdatori. In tren ne asezam pe primele banci libere pe care le gasim. Controlorul ne spune ca ne putem muta in alt vagon (deja plin ochi) sau putem plati o suprataxa de 15 rupii ca sa primim un loc aici. O sa alegem suprataxa. Cristi e din nou cel mai inalt om din vagon, un cap bun peste spatare. Este atotvazator si atotstiutor.

Incep sa apara cersetorii. Un sir nesfarsit si foarte variat: avem mama cu copil (ea canta din gura si pocneste din doua pietre, fetita te trage de maneca si se incrunta la tine cand nu primeste nimic), unul care merge in genunchi si iti pune cu o matura pe papuci praful de sub banchete, un cantaret la un stramos al acordeonului, o femeie cu cercei de aur care bate din palme tare si intinde mana (doar la barbati). In vagonul nostru nu prea au succes, nici la noi (langa care zabovesc si cate un minut intreg), nici la indieni.

Ca sa te relaxezi, poti sa-ti intinzi picioarele pe bancheta de vizavi. O indianca in sari albastru face asta peste sari-ul batranei din fata ei, un pusti slab din fata mea o face si el. Dar e normal, relaxat, nimic ostentativ sau rauvoitor. Intr-o statie, cineva baga mana pe geamul pustiului din fata mea. Gesticuleaza, vorbind cu cineva din vagon, la cativa centimetri de pusti. Nimeni nu e deranjat. Limitele spatiului personal sunt mult restranse in India. E normal ca cineva sa-ti vorbeasca la doar cativa centimetri de fata, sa-ti puna mana dupa gat sau sa te ia de mana (cei de acelasi sex, evident), sa se aseze lipit de tine intr-un loc in care nu mai e loc.

Se ia masa in tren, mancat cu mana dreapta, aruncat cocoloasele cu dexteritate in gura, aruncat resturi pe geam. Cateva randuri mai incolo e un grup de pustoaice zgomotoase si cochete, in sari-uri colorate, care vorbesc despre noi tot drumul. Nu mai suntem de mult deranjati sau macar surprinsi.

Coboram in gara, evitam dibaci pe cei 17 soferi de ricsa care ni se arunca in cale si striga dupa noi si incepem cautarea unui hotel. Primele rezultate sunt sub asteptari. Camere mizere la preturi europene. Nici un strop de wifi nicaieri. Preturile variaza intre 450 si 4700 de rupii pe noapte. La 4700 ai wifi (la Royal Court, unde portarul e murdar in fund) dar ni se pare mult prea mult (aproape 100$). Dupa o cautare lunga si obositoare, cu rucsaci in spate si pe un soare ucigator, alegem ieftin si prost. Un hotel uratel, cu camera la etajul 5, vedere catre un zid. Dar e 450 Rs, adica 7$. Am stat si in conditii mai proaste, ne gandim noi si hotaram sa ne bucuram de oras. Dar e greu… Ventilatorul nu poate fi reglat. Merge fie pe viteza maxima, fie deloc. Dusul nu merge pentru ca-i lipseste robinetul. Ofticati, cerem socoteala managerului. Nu are alta camera si ne spune ca dusul e „indian style” (adica o galeata si o cana). Suntem foarte aproape de a ceda, dar incercam sa ne calmam, ne punem sperantele in vizita la templu si ne spunem ca de asta am venit in India, pentru experiente noi, pentru a ne invata limitele, pentru a ne antrena si cali, pentru a ne cunoaste mai bine.

Hotelul (Sree Devi pentru doritorii de senzatii tari) ar fi fost extrem de usor de ocolit daca am fi facut un pic de research pe net. Dupa ce ne informam putin, vom citi cu stupoare exact impresiile si pataniile noastre in review-uri ale altor calatori: ventilator defect, dus „indian-style”, zgomot infernal de la lift, mizerie crunta, wc turcesc imputit, 50 de angajati care efectiv cersesc bacsisuri ducand mana la gura, etc.

Iesim abatuti sa cautam un pic de internet. In Madurai e dificil… Intram in restaurantul unui hotel luxos (Park Plaza) si intrebam de wifi. Exista, dar chiar daca mananci la ei, trebuie sa platesti ora de internet (50 Rs). Decidem sa luam masa, mancarea e buna (Shai Khorma, Pui Vindaloo si Paneer Pulav) si restaurantul arata bine. Arata bine „indian-style”: aer conditionat, decoruri de restaurant de lux, tablouri moderne pe pereti, dar, in acelasi timp, nu a mai fost maturat de ceva vreme, cristalul negru de pe masa s-a spart si a fost lipit cu banda izolatoare neagra (!!), chelnerul iti aduce lingura tinand-o cu mana de partea pe care o bagi in gura. Folosim si wifi-ul doua ore, verificam mail-uri urgente, mai postam o prostioara pe facebook. O sa ne intoarcem la hotel obositi si vom adormi in zgomotul oribil al ventilatorului, dupa ce dam bine cu spray de gandaci si ne punem propria plasa de tantari la geam.

In mijlocul noptii, Adriana face imprudenta de a merge la baie neinsotita. Deschide usa si, in lumina care inunda camera, are loc Intalnirea. Cu spatele la ea, intoarce brusc capul un monstru negru. Om si creatura raman incremeniti si se privesc in ochi. Ea e mica si tremura, el e un gandac de 1 metru si jumatate si are „Kafka” tatuat pe brat. Adriana isi face calculele: s-ar putea masura in lupta dreapta, dar exista riscul foarte real de fi invinsa. Inchide prudenta usa, stinge lumina si, cu ochii inlacrimati, amana mersul la baie. De dimineata, facem investigatii impreuna, dar se pare ca vietatea s-a strecurat cumva pe minuscula fereastra de 30 cm. O sa ne facem checkout-ul in aceeasi zi.

Ne mutam la un alt hotel (Saratha Rajans), mult mai departe de centru, dar, pentru 1300 Rs, capatam curatenie, personal foarte amabil, mancare buna, mic-dejun inclus si, atentie, tobe… wifi gratuit in camera! O sa ne incarcam bateriile, o sa ne spalam rufele murdare in familie si o sa ne relaxam. Iesim in oras, mergem la un restaurant (Park Plaza Rooftop) de unde vedem in departare portile slab luminate ale templului. Bem o bere Kingfisher (realizam surprinsi ca suntem in vacanta, nu trebuie sa conducem masina si totusi am baut foarte putin alcool). Micuta Shivani si familia ei intra in vorba cu noi, facem poze. O sa ne intalnim cu ei si a doua zi, la templu.

Cateodata in India ai parte de zile obositoare si stresante. In locurile turistice, zeci de „intreprinzatori” incearca in continuu sa te agate, sa te pacaleasca. Au 1000 de tertipuri si tot timpul trebuie sa fii atent: „vino pe acoperisul magazinului meu, se vede bine templul” (ca apoi sa nu mai scapi pana nu cumperi ceva), „domnule, nu e voie cu papucii in templu (pentru ca tu nu stii ca de obicei e un stand gratis pentru papuci si ii lasi la el, care-ti cere bani), „sir, nu vrei un ghid?” (pentru un pret piperat, intr-o engleza neinteligibila, ti se insira povesti pe care la gasesti oriunde in alta parte) si zeci de feluri de cersetori care stiu sa intre in vorba cu tine pana cand, exasperat, le dai bani mai mult ca sa scapi de ei. Trebuie sa raportam cu mandrie ca noi, ca romani bine antrenati, am reusit sa identificam si nu am picat pana acum in nici una dintre capcanele intinse. Am invatat repede ca, desi 90% dintre indieni sunt pur si simplu curiosi si vor sa afle mai multe despre noi, cei care te agata pe strada nu au in general intentii onorabile. La inceput e greu sa faci diferenta, dar acum, dupa 3 saptamani, suntem versati si invulnerabili. E de mentionat totusi ca inventivitatea celor care iti vor banii este absolut naucitoare.

Ca sa intri in templul Sri Minakshi, trebuie sa treci printr-un control riguros, prin una din cele 4 porti. La prima incercare vom fi dati afara. Nu avem voie cu papucii in traista. Din frica noastra de a-i lasa chiar si la standul oficial, ne-am gandit ca ar fi o idee buna sa-i caram cu noi. Se pare ca nu e voie. La a doua poarta, ne lasam papucii la stand, totul pare in regula, pana cand Adriana e obligata sa scoata din sacosa Kindle-ul. Oricate explicatii am da, nu poate intra cu el. Nu intelegem de ce si nimeni nu vrea sa ne explice. Nu am de gand sa-l las la vreun stand, fie el oricat de oficial, asa ca renuntam. Cand sa ne luam papucii, ni se cer bani de la „Free Chappal Stand”… Nu dam, ca suntem incruntati. Cu chiu cu vai, Adriana-Imbufnata se lasa convinsa la o noua incercare. In final, la poarta de vest, fara un control prea riguros, suntem lasati sa trecem.

In curand trecem pe la casa de bilete, 50 Rs de om, 50 de camera. Dupa ce vanzatoarea incearca in mod flagrant sa ne pacaleasca dandu-ne restul, mai putin 50 de rupii, trecem mai departe. In 10m, ca sa intri in templul interior, trebuie sa mai platesti 50 de rupii. Il ocolim oricum, dupa ce observam inscriptia „Hindus Only”. Vor urma o serie de alte 4-5 temple in care fie nu poti sa intri, fie trebuie sa platesti din nou intrare si taxa foto. Deja fierbem amandoi putin. Suntem botosi pentru ca am gasit foarte greu un pic de net mai acatarii, pentru ca e foarte cald, pentru ca cersetorii trag insistent de tine chiar si in templu, pentru ca nu scrie nicaieri ca va trebui sa platesti de 7 ori ca sa vezi un pic mai mult decat curtea principala si cateva coridoare.

Dar adevarul e ca depinde cum privesti tu lucrurile. Daca vrei sa te concentrezi asupra caldurii, aglomeratiei, faptului ca Bazinul Lotusului de Aur e secat si in reparatii, daca te gandesti doar la metode de a evita cersetorii si falsii-ghizi si daca nici n-ai dormit prea bine… Atunci templul lui madam Minakshi, bijuteria coroanei templelor din sudul Indiei, faimousul, nemaivazutul, magnificul punct de pelerinaj al credinciosilor si turistilor, devine o mare dezamagire, un fiasco, o ratare lamentabila, timp pierdut, stres si nervi. Am realizat la ceva vreme dupa, starea de pesimism in care ne aflam cand am vizitat templul. Dar se acumulasera prea multe, socul a fost prea mare si noi am cedat. Timp de doua zile am avut nori negri deasupra capetelor, ne-am certat si am tipat unul la altul, nu ne-au placut mancarea, atmosfera, oamenii. A trebuit sa ajungem aproape de capatul puterilor, la limita scarbei si indignarii. A trebuit sa ne saturam pana peste cap de barbati care-si ridica fusta si se pisa pe trotuar, de copii care se caca in curtea templului unde noi suntem obligati sa renuntam la incaltari, de mirosul de hoit, de putred, de scursura oribila din canalele verzi care delimiteaza fiecare strada, de gandacii si tantarii din camere, de incropelile, peticelile si neglijenta care ne inconjoara. Am injurat de nenumarate ori lipsa de igiena, delasarea si ingalarea, frustrarile legate de relatiile intre sexe, regulile stupide, saracia si mizeria. A fost un test si noi l-am picat. Am venit aici sa invatam, nu sa judecam. Am venit ca sa ne temperam prejudecatile, nu sa le inmultim. Am venit nesiliti de nimeni, constienti de alegerea facuta si pregatiti pentru greutati.

Dar, in acelasi timp, daca vrei, poti sa asisti la pregatirea lui Ganesh, zeul-elefant, ungerea lui cu uleiuri si prafuri colorate, apoi tragerea cortinei si, mai tarziu, dezvaluirea lui impodobit cu ghirlande, vopsit si imbracat. Poti sa observi cu atentie coloanele coridoarelor si sa le vezi impodobite cu zeci de sculpturi, infinit variate si detaliate. Poti sa admiri stalpul central, poleit cu aur, care iese printr-o gaura din acoperis, efecte de lumina, culori si multe ritualuri. Oameni care vin la templu sa se relaxeze, dorm pe lespezile racoroase sau iau masa. Intelegem ca nu depinde de India sa ne faca sa ne simtim bine. Pur si simplu noi decidem in ce fel o privim si cum ne simtim.

In Madurai am petrecut 4 zile. Am avut ocazia sa mergem mult pe jos, pe stradute, prin piete. Scenele vietii cotidiene ne sunt familiare, chiar daca Madurai-ul e un oras mare: meserii desfasurate pe trotuar, vanzatori ambulanti, gunoaie si forfota. Asezonate bine cu claxoane din belsug. Gramezi de fructe si legume la vanzare pe trotuar, vaci pe strada, doi oameni si doua capre pe o motocicleta. In drumul nostru catre hotel am avut ocazia sa trecem de mai multe ori printr-o piata si, intr-o zi, am filmat o bucatica din drum.

Tot in drumul dintre hotel si templu am traversat de mai multe ori un pod lung. Raul de sub el nu are vigoare acum, dar a lasat in urma un fel de delta larga, teren verde cu cateva brate de apa. Aici se desfasoara zilnic activitati variate: imbaiere, spalat rufe, pescuit, spalat motocicleta sau masina, pascut vacile.

Intr-una din zile o sa facem o plimbare pana la Palatul Tirumalai Nayak Mahal (50 Rs + 30 taxa foto). Merita drumul, chiar daca palatul e departe de ce a fost odata. Se vede clar ca nu exista fonduri sau interes pentru a-l pastra si renova. Vei vedea o intrare principala catre o curte interioara strajuita de multe coloane, un tron, tavane multicolore, un muzeu cu statuete intr-o sala mare, impresionanta prin ornamentele de pe pereti. Toate aduc aminte de o glorie de mult trecuta, pentru ca azi vopseaua s-a sters si s-a scorojit, coloanele sunt scrijelite cu declaratii de dragoste, podeaua e complet acoperita de rahat de porumbel, in boltele arcadelor sunt cuiburi imense de viespi, iar curtile interioare sunt paraginite si pline de buruieni.

Tot in Madurai, pe seara, vom vizita si Muzeul Gandhi. O cladire alba si curata cu statuia lui Gandhi in fata. Plimbarea prin muzeu este de fapt o lectura aproape continua, te deplasezi printre panouri cu text si poze si afli mai multe despre opresiunea britanicilor, invataturile lui Gandhi si raspunsul Indiei. In final, intr-o camera separata o sa ai ocazia sa vezi papucii cu talpi de lemn, ochelarii si vesmantul insangerat purtat atunci cand a fost asasinat. Muzeul e aproape gol, atmosfera e trista si pe noi ne face sa dorim sa aflam mult mai mult despre viata si invatamintele lui Gandhi. La plecare suntem agasati 5 minute de un ricsar care incepe prin a ne intreba unde mergem si sfarseste prin a cersi.

Madurai-ul a fost frumos si groaznic in acelasi timp… Ne-a aratat foarte clar, alternant, aspectele atat de contrastante ale Indiei. Ne-a facut sa ne indignam, sa injuram din rarunchi, sa cedam si sa ne rusinam in acelasi timp de lipsa noastra de putere. Ne-a obligat sa ne gandim la valorile pe care le consideram importante in lumea de acasa, sa ne reevaluam macar partial anumite principii si idei.
De asemenea, ne-a pus intr-un mod crud, in fata unui adevar care ne-a durut foarte mult: am ajuns sa fim atat de stresati si de intoleranti in societatea moderna in care traim azi, incat am uitat cum sa ne bucuram de lucruri simple, am uitat sa ne relaxam. Permanent incordati, permanent in garda, realizam cat a devenit de greu sa lasam in urma grijile si sa luam lucrurile asa cum sunt. Inca nu suntem siguri in ce sens, dar Madurai-ul a fost o lectie…

Mai departe, vom vizita Trichy >