Azi de dimineață ne-am cumpărat bilete de autobuz Granada-Cordoba. Următorul autobuz pe lista este „supra-economy” (față de celelate care se cheamă „normale”), așa că ne bucurăm în sinea noastră că vom face super-economii. Eh, nu e chiar așa, autobuzele Alsa Super Economy sunt ceva mai scumpe decât alea normale. Nu prea înțelegem cum și-au ales numele, dar asta e. Plătim 15€ de om în loc de 12 și ne luăm biletele. La ușa autobuzului șoferul verifică biletele și oferă câte un pachețel de hartie cu surprize. Ne căutăm locurile (în fund de tot), ne așezăm și desfacem încetișor pachetele. Ne prefacem că suntem calmi și cool în timp ce degetelele ne tremură și inimile ne bat în piept ca în prima zi de scoală. În pachet descoperim pe rând: un covrigel cu miere, un pachetel cu 14 alune, o sticlă mică cu apă plată, servețele și o pereche de căsti mici albastre. În scaun e o gaură așa că infigem căstile acolo. Acum observăm că fiecare scaun are un ecran mic deasupra, unde ruleaza un film subtitrat în spaniolă în timp ce noi auzim în căști filmul dublat în spaniola. Autobuzul are și wi-fi, așa că îmi bag castile în telefon, îmi pun un pic de Nine Inch Nails și mă apuc sa scriu articolul despre Alhambra. Wi-fi-ul merge execrabil.
În Cordoba autobuzul intră în autogară pe o poartă foarte strâmtă. Atât de strâmtă că o bușește puțin chiar în dreptul nostru. Noi, socați, ne uităm unul la altul, dar rămânem muți la fel cum rămân și ceilalți pasageri de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Coborâm și mergem vis-a-vis, în fața gării. Aici ne întâlnim gazda și colegele de apartament, două studente poloneze. Vom sta în partea veche a orașului lângă Iglesia de San Agustin.
O să facem un traseu foarte simpatic împreună cu gazda noastră și ne vom îndrăgosti de Cordoba încet-încet. O să enumerăm câteva puncte de interes deși, după părerea noastră, frumusețea orașului stă mai degrabă în strazile înguste pietruite, cu ziduri galben-portocalii, curți interioare curate și aranjate ca pentru un concurs și mirosurile de mâncare împletite cu cel de pisat. După cum am mai remarcat, Spania nu are toalete publice.
Revenind, avem biserica Sf. Augustin, cu o fatadă puțin ciudată, unde se vede că i s-au adus modificari puțin forțate. În fața ei e un mic parc unde am călcat în kilograme de curmale cazute din palmierii imenși din centru.
Biserica San Rafael e mai greu de prins în poză. Are o fațadă mare și frumoasă, cu două turnuri.
Am trecut și prin biserica parohială San Lorenzo (Lamas), pe lângă Plaza Corazon de Maria și marele zid de lângă ea. La sud de zid ne-am pierdut pe cele mai înguste, mai pavate și mai dragute străduțe, am trecut pe langa turnul cu sinistrul nume de Malmuerta, prin grădinile cu amuzantul nume de Plaza de Colon.
Ne-am luat o hartă de la punctul de informare turistică din Plaza de las Tendillas, am văzut marea piață Corredera care noaptea se umple de mese, scaune și studenți și am pierdut ore întregi, în două zile diferite, prin zona protejată Unesco a Cordobei, zona care înclude și moschea, sau catedrala sau Mezquita.
Despre zona de patrimoniu ar fi foarte mult de scris. Dar cel mai simplu e să iei o hartă și să o străbați pur și simplu în zig-zag. Toate străduțele și casele sunt frumoase, până și hostelurile arată excelent aici.
Seara, gazda noastră ne invită la o petrecere. Ajungem acolo împreună cu cele două poloneze care ne-au fost colege de apartament. Întâlnim mai mulți spanioli care beau bere în stilul lor, cu degetarul, în pahare de 200 ml. Fetele beau tinto de verano în același tip de pahare. Ni se dă și nouă cate un pahar și suntem invitați să servim ce poftim. Noi ne înfigem în berea rece. Colegele noastre de apartament, mai tupeiste, schimbă paharele oferite cu 2 cani cât halbele noastre de bere și se pun fetele pe băut în stil est-european. Ne fac cu ochiul și noi zâmbim înțelegători: „Să înceapă petrecerea!”
Duminică dimineață lenevim până târziu. Zapam matinalele duminicale spaniole în timp ce ne luăm micul dejun. Spălăm ceva haine că nu vrem să arătăm precum Gavroche și Cosette, apoi mai dăm o fugă până la Mezquita. De data asta e deschisa. Începută de creștini, finalizată de arabi într-o moschee și, după revenirea regilor creștini, retransformată în catedrală, Mezquita Catedral este o clădire interesantă în care influentele maure se combină cu cele gotice. Ne așezăm la umbra mandarinilor din curte și observăm valurile de turiști care pozează și se pozează în toate pozițiile. Cei mai interesanți sunt chinezii. Sunt zgomotoși și apropape că nu vad obiectivele turistice cu ochiul liber. La poze afișează semnul victoriei cu degetelele și pe față li se așeaza un zambet larg de reclamă la pastă de dinți. Dar mai ales sunt enervanți pentru ca nu umblă și ei în grupuri mici, ci doar cate un autocar întreg odată.
Ieșim și în stânga catedralei vedem Palacio de Congresos y Exposiciones, fost spitalul lui San Sebastian, construit pe ruinele fortăreței Omeya. Are o curte interioară foarte frumoasă unde sunt câțiva vânzători de ceramică andaluză sau marocană. Lângă se află Palatul Episcopal și Museul Diocesan, clădiri frumoase în fața cărora nu se poate sta prea mult din cauza mirosului de balegă și urină de cal. Trăsurile sunt la moda în Andalucia, dar mizeria de pe străzi și prețul piperat nu ne atrag. Ajungem în Plazza Triumfo, trecem prin Puerta del Puente și ne aventurăm pe Podul Roman (Puente Romano) peste Rio Guadalquivir. Capatul celalalt al podului e strajuit de Turnul Calahorra. Pe pod zăbovim un pic pentru că priveliștea e superbă mai ales în dreapata unde sunt câteva insulițe pline de vegetație formate de aluviunile râului și care sunt considerate monument natural. Zona Sotos de la Albolafia este foarte interesantă, este un fel de delta cu floră și faună variată, în special păsări. Este restricționată pentru public așa că ne mulțumim să privim stolurile de păsărele jucăuse de deasupra insulițelor din departare. Râul este plin de păstrăvi imenși care, ajunsi ăn zona cu apă relativ joasă din dreptul podului se străduiesc să înoate în amonte. Printre ei o egretă albă, înaltă, elegantă și nepăsătoare își caută cina. Pe pereții verticali ai podului observăm pentru prima data că porumbeii comuni, cei pe care îi avem și noi, pot să stea cățărați pe ziduri precum ciocănitorile pe copaci. Tot de pe pod observăm printre copaci și Molino de la Albolafia – o moară de apă cu o roată imensă.
Ultimul punct pe lista noastră de obiective în Cordoba este El Alcazar. Pliantul zice că este un palat-fortareață compus din Patio Morisco (curtea maură), Torre de los Leones (Turnul leilor) și Torre de Homenaje (Turnul Omagiului), plus grădini asemanatoare cu cele ale Ahambrei. Dacă vrei să vizitezi grădinile seara și dacă ești norocos poți nimeri „The Alcazar of Cordoba Water, Light and Sound Show”. Noi nu suntem norocoși deloc. E duminică, la intrare este o îmbulzeală de nedescris, iar noi suntem obosiți și trebuie să ne pregătim pentru drumul de mâine, așa că hotărâm să nu mai intrăm. În drum spre casă admirăm încă o data străzile înguste și piațetele cu palmieri sau portocali ce ne apar în fță aproape după fiecare colț. Ne place Cordoba. Un alt loc pe lista celor în care am putea să trăim.