Am stabilit o trezire militărească la 6 și suntem paroliști. Cu ochi puchioși și guri încleiate ne scurgem jos din patul mare și confortabil. Am dormit neintorși pentru că az’noapte, am mâncat musaca și-am băut vin roșu până la unu. Ne spălăm fețele pleoștite cu apă de robinet, periem dinții tartaroși și ieșim să înfruntăm și să ne înfruptăm din Costa del Sol.
Mergem în Marbella și de acolo luăm autobuzul către Ronda. Găsisem locul ăsta pe google maps sau pe flickr, nu mai știm, dar văzusem un pod impresionant într-o râpă. Biletul costă 5,70 Eur Marbella-Ronda. Drumul trece prin munți și pe geam se vede frumos. Văi adânci verzi și munți pârjoliți presărați cu așezări ca niște pete albe de iaurt. Observăm casele. N-om fi noi călători veterani, dar sunt cele mai interesante case pe care le-am vazut vreodată. Nu ca ar excela neaparat prin bun gust, dar chiar au personalitate. Sunt colorate fără să fie țipătoare și întortocheate fără să fie palate țigănești. Ne cam pică ochii în gură de somn, dar ne luptăm cu somnul și savurăm peisajul. Vedem și Africa prin ceață. Aici au ca și în Sicilia un Sciroco fără nisip, numit Telar.
În cabina șoferului scrie foarte mare și clar ca „es prohibido comer en al autobus”. Îmi muncesc creierii multa vreme imaginându-mi ce înseamnă „comer”: a vorbi, a dormi, a alerga. Aflu abia la întoarcere că „for hygienic reasons you are not allowed to eat on the bus, thank you”.
Cam după o oră și jumătate, ne dăm jos în Ronda. Vedem semne către punctul de informare turistică și ne îndreptăm alene spre el. Până acum nimic impresionant. Un orășel normal. La oficiul turistic ne dau o hartă și ne-o și mâzgălesc puțin cu căteva puncte de interes. Vedem un tablou mișto cu podul meu și întrebăm dacă putem ajunge în locul de unde a fost făcută poza. Se poate și acolo ne îndreptăm repejor, înainte să se ridice soarele prea sus și să inunde valea, ca să nu ne strice pozele. Pe sub pod trec turme de porumbei agili. Coborâm într-o mică râpă și ne avântăm aventuroși în avale. Scrie „Danger” cu litere de sânge pe o bucată de lemn, dar noi suntem profi. Se vede foarte mișto podul de aici. Se cheama Ponte Nuevo, trece peste Rio Guadalevin, a fost construit prin secolul 18 și are o inâlțime de cam 100 m.
Adriana Ochi-de-vultur identifică niște copaci ce par comestibili. Se dovedesc a fi niște migdali, câțiva smochini și mai încolo găsim și niște cactusi. Așa ca ne înfruptăm puțin. Eu, care în mod normal urăsc smochinele, le bag sub nas cu poftă pe astea proaspete. Me gusta los smochines. Ne dau un pic de furcă fructele de cactus. Foarte bune la gust, dar prețul plătit e scump: țepi foarte fini în mâini și, dacă ții neaparat să te săruți tandru, constați dureros că ai buzele ca un arici. Vom extrage țepi cu eforturi majore chiar și după 5 zile de la „incident”.
Urcăm panta înapoi spre orășel. În fuga noastră matinală către pod nu prea am apucat să observam ce drăguț e totul. Au evident una-două biserici, căteva mici muzee, „casa uriașului” (nu e nici un uriaș acolo sau urma de uriaș, spre dezamagirea noastră), totul e foarte turisticizat, cam 8-10 € pentru o masa, străzile sunt pline de grupuri mari de turiști cu vârsta medie 70. Dăm de un parc unde mâna omului a modificat forma pomului: copaci cu tulpinile unite și coroanele tunse dreptunghiular.
Ronda merita străbătută în zig-zag și poți să descoperi tot felul de străduțe, piațete, grădini și parcuri. Într-o laterală găsești și un pod mai vechi, punte inițială peste imensa râpă. De o parte și de alta e haul cu un pârâu îngust jos de tot, mai sunt și niște scări vechi întortocheate la care din pacate nu avem acces și bate vântul tare aici. Se pare că a bătut dintotdeauna pentru că pe peretele inclinat al văii sunt agățate o pălărie și o șapcă.
După ceva vreme dăm într-un fel de stradă principală de shopping, lată și încărcată de lume. La Burger King nu au auzit de wifi. Intrăm într-un băruleț. Cerem o bere. „Mare sau mică?” „Mare.” Ni se aduce un păhărel înalt de 330 ml. Se produce subit primul șoc cultural. Aici berea mare e de 330 mL, iar cea mică de 250mL. Cea „mare” e în general cam 2€. Vedem pe meniu faimoasele „tapas”. Aici nu sunt incluse în prețul berii ca în alte orașe, și costa 1€. Încerc un euro de caracatiță. Textură îi dă creierului meu ceva bătaie de cap, dar stomacul meu digera totul impasibil.
Podul cel mare, din cealaltă parte
O luăm spre autogară și luăm primul autobuz înapoi spre Marbella, apoi altul spre Benalmadena. Ajunși înapoi, vom petrece ore bune măncând porc la pungă, fumând și savurând câțiva litri de „tinto de verano”, sau vin roșu cu suc de lămaie și gheață.
Nu avem planuri pentru mâine, așa că vom lenevi în pat până la 10.