Genova și cum să (nu) pierzi o noapte prin gări

Pentru Genova nu avem cazare. Dintr-o serie de mici greșeli de planificare, vom petrece o jumătate de zi în oraș și toată noaptea așteptând legături de tren prin gări, în drumul către Fossano. Parte din vină o purtam noi și parte revine micului aeroport privat denumit, în mod foarte neinspirat „Cuneo-Turin”. Neinspirat, pentru ca el se află de fapt lângă Levaldigi, sau, ca oraș mai mare, Fossano. Nu vom detalia întreaga încurcătură (mai mult pentru că nu mai ținem minte nici noi toate detaliile și seria de evenimente). Important este că, în absența unei planificări temeinice, pe lângă frumusețea orașului Genova, ne-am bucurat și de ocazia nesperată de a petrece o noapte întreagă pe ziare așezate pe trepte de piatră, îmbrățișați, în gări goale și friguroase.

Treziți de dimineață-devreme, ne aflăm în trenul dintre Sestri-Levante și Genova, urmărindu-ne înaintarea, sub forma unei bulinuțe albastre, pe harta telefonului. Orașul e un pic mai mare decât ne așteptam noi și GPS-ul decide să nu ne mai ajute fix acum. Numărăm 7 stații de tren doar în interiorul Genovei și coborâm instinctual la Genova Principe. Telefonul se încăpățânează să ne enerveze și bulinuța albastră șade imobilă, aiurea-n tramvai. Așa că ne folosim de busolele interioare și pornim (fără să știm) pe Traseul Maritim, unul dintre cele 3 recomandate de harta pe care momentan nu o avem.

Traseul Maritim

Aproape de gară, ne întâmpină statuia lui Cristofor Columb, născut în Genova pe la 1451. Din întâmplare, ne începem plimbarea pe Via Balbi, un bulevard lat și aglomerat. Chiar dacă nu e tocmai o plăcere să cari tot timpul rucsacii în spate, ne acomodăm binișor și începem să ne bucurăm de împrejurimi. Ori de câte ori avem chef (și în mod special dacă intrarea e liberă) ne avântăm în curți de muzee, în palate, biblioteci, universități sau holuri de locuințe private. Interioarele și decorațiunile sunt întotdeauna fascinante. Petrecem puțin timp în curtea Palatului Regal.

Traseul se încheie lângă port, în dreptul faimosului Acvariu din Genova, închis în zilele de luni. Admirăm exteriorul clădirii și imensul submarin parcat cuminte.

Puțin mai încolo, mâncăm alături de un cuplu de italieni, lângă superba corabie „Neptun”, creată pentru filmul „Pirații” din ’86 al lui Polanski. În fața noastră e un hotel plutitor din care ies oameni ce par putred de bogați, în mașinuțe mici de golf. Unii dintre ei au șofer! Doamne cu pălării cochete, încărcate de bijuterii și cu pielea de găină bătrână atârnând în falduri, domni cu pantaloni albi, veste și chipiuri, râzând zgomotos. Un servitor serviabil le deschide poarta cu o plecăciune și nobilimea iese pe trotuar ca să exploreze Genova. Noi terminăm biscuiții și ne ridicăm de pe bordură. Mergem să explorăm și noi „traseul medieval”.

Traseul Medieval

Poate pentru că avem rucsaci în spinare, sau poate pentru că e ultima zi și mâine ne întoarcem acasă, Genova nu se lipește de noi cu drag și nici noi de ea. Ne amintește un pic de Palermo, cu strazile lui frumoase, dar deseori încărcate de gunoaie și cu mirosuri un pic prea ușor de identificat. Traseul Medieval nu face decât să ne întărească credința că Genova ar putea beneficia enorm de pe urma instalării de toalete publice…

Fără hartă, ne pierdem curând pe străduțe întortocheate și foarte înguste, flancate de clădiri înalte. Din când în când, ieșim la lumină în câte o piațetă străjuită de nelipsita biserică. Dăm de tarabe unde se vând nimicuri, magazine de zarzavaturi, dulciuri, măcelăriile helal ale arabilor, shop-uri chinezești dubioase, toate într-o zonă aglomerată care aduce puternic a ghetou. Ne oprim pe scările unei biserici după ce ne cumpărăm cea mai bună foccacia genovese cu ceapă de pe planetă.

Ignorând gangurile un pic prea întunecate și rufele atârnate la vedere, Traseul Medieval e totuși plin de comori ascunse, dacă ai timpul și dorința să le descoperi: turnuri, biserici, piațete, piatră, ziduri, texturi. Cineva cântă la pian într-o clădire veche.

Traseul Renasterii

Parcă pentru a-și spăla păcatele, Genova are de oferit si „traseul renasterii”, reprezentat in mare parte de Via Garibaldi, probabil strada cu cele mai frumoase și opulente clădiri pe care le-am vazut în ultima vreme. De data asta suntem înarmați cu o hartă luată de la un info-point, unde vedem în sfârșit traseele recomandate. Drumurile noastre prin Genova se descâlcesc, în sfârșit. Am început plimbarea din Piazza Ferrari, de lângă o imensă fântână arteziană circulară, loc de întâlnire pentru liceenii Genovei. Lângă frumosul Palat Ducal, se adună tineretul în pauza de prânz, devorând zeci de kilograme de prefabricate McDonalds, în gălăgia infernală specifică vârstei. Ne-am odihnit un pic pe ghizdelele fântânii, așa că ne aruncăm din nou rucsacii în spate și, cu harta in mână, explorăm.

După cum am spus, Via Garibaldi reușește să ne ia prin surprindere. O stradă lată și umbroasă, pavată cu piatră, dreaptă și lungă de câteva sute de metri. Cladirile sunt incredibile. Palat lângă palat, cu holuri imense la intrare, cu detalii lucrate minuțios, cu scări de marmură și candelabre. Toate fațadele sunt decorate, sculptate, pictate și, poate cel mai important, păstrate excelent de pe la 1500 încoace. Clădirile sunt acum instituții publice, bănci sau reședințe private, „Palatul Roșu” este muzeu. Accesul este permis in multe dintre ele, deși portari îmbrăcați impecabil, cu mănuși albe, stau tot timpul cu un ochi pe tine. Între palate, în spatele arcadelor de piatră, sunt grădini, viță de vie, portocali, flori.

Spre aeroport

După ce-am bătut Genova în lung și-n lat, ne începem interminabilul periplu spre aeroportul aflat la 150 km distanță. Reușim să facem unele dintre cele mai proaste alegeri în ceea ce privește legaturile de trenuri și suntem nevoiți să petrecem o noapte întreagă doar prin gări friguroase. Gările au fost gândite în așa fel încât să descurajeze orice persoană fără adăpost din încercarea a găsi adăpost aici. Adică sălile de așteptare se închid la 10 seara, se trag storurile peste toate magazinele, nu există nici măcar o amărâtă de bancă, în afara celor de pe peron. Poate că am înjurat degeaba sistemul italian, dar la un moment dat, după o anumită oră, nu mai merg nici măcar automatele de bilete, de cafea sau de sandwich-uri. Merg în schimb cele de țigări, dar noi nu mai fumăm de fix un an… Gară după gară, totul se golește, totul se stinge, totul se închide. Rămân doar paznicii și anunțurile periodice bâzâite prin boxe.

Cu funduri bine înghețate, ajungem în Fossano extrem de devreme, în contratimp flagrant cu autobuzul de aeroport, care va sosi abia peste câteva ore. În acest moment ne-a cam părăsit buna dispoziție… Suntem foarte înfrigurați, nepregătiți să înfruntăm o dimineață rece de septembrie într-un oraș-fantomă unde totul e închis și străzile sunt pustii. Luăm în sfârșit o decizie bună și pornim spre aeroport pe jos.

Cum e cazul de obicei, drumul dintre Fossano si aeroport nu a fost gândit niciodată să fie parcurs de picior de om. 10 km de șosea dreaptă, fără trotuare, prin câmpuri cultivate, hale industriale și ferme de porci, cu șoferi tialieni zbur(d)ând în viteză pe lângă noi. Mai avem și rucsacii în spate. Este cu siguranță cel mai lung traseu pe care l-am făcut vreodată pe jos. Important este că soarele a răsărit deja undeva în spatele nostru și începe încetișor să ne încălzească oasele obosite. În curând gâfâim și transpirăm doar în tricouri. Furăm niște mere roșii delicioase. Nimic altceva important de notat pe drum. Doar un sat mic și un vierme verde cu corn.

Ajunși în micul aeroport privat, vom bea ceai în sala confortabilă de așteptare, lăfăiți în canapele bleumarin moi. Toate formalitățile decurg normal și suntem îmbarcați. Dormim duși, morți de oboseală și visăm frumos.