Dimineață devreme plecăm din Pachino. Lăsăm cheia în cutia poștală a gazdei noastre și ne mirăm că ne-a cerut asta deoarece cutia nu este încuiată. În două minute suntem la fermata (sau stație), vine autobuzul, ne luăm bilete, 22 de euro amândoi. Decidem să mergem non-stop până în Palermo și să nu ne mai oprim în Siracusa. Durează vreo 5 ore tot drumul, motăim, adormim, privim peisaje.
Ni se pare că fiecare bucățică de pământ e cultivată cu ceva. Vedem dealuri și stânci, grâu și orz, vaci și oi, cactuși, anghinare și tone de portocali, lămâi și măslini. Culorile sunt liniștitoare. Aproape toată autostrada e numai tunel și pod. Sunt zone unde mergi zeci de km pe un drum suspendat deasupra văilor largi. Suntem impresionați
În autobuz e o negresă clasică, gravidă. Ignoranții de noi nu putem să-i identificăm proveniența, dar ne zgâim la ea când mănâncă o înghețată de fistic pe băț și da la o parte și aruncă fiecare bucățică de ciocolată. Se face o pauza, rulăm (da, rulăm) o țigară și, peste vreo două ore, intrăm într-un oraș unde traficul e din iad. Șoferii sfidează legile de circulație, ale bunului-simț și ale fizicii. Suntem șocați. Ne obișnuim repede și nu ne mai putem opri din râs.
Plimbare prin Palermo. Nu prea ne place… E plin ochi de clădiri frumoase, imense, impresionante. Dar totul e atât de înghesuit, atât de murdar și de zgomotos, că îți pierzi repede răbdarea. Biserica veche superbă (în fața ei sunt cabluri de curent încâlcite), o piațetă cu patru clădiri cu statui și arcade (la bază ditai demonstrația, poliție, scandal), clădiri vechi, arhitectură mișto (jos munți înalți de gunoaie întinși pe câțiva metri). Totul condimentat cu claxoane. Găsim totuși locuri frumoase, de exmplu piața și fântâna Pretoria.
Mâncăm un cazonne (un fel de hotdog cu doi crenvurști, prosciutto și niște brânză) și niște prăjiturele cu multe forme. Luăm câte una din fiecare formă. Toate au același gust.
Ne plimbăm vreo sase ore în continuu cu rucsacii în spate. Vedem aproape tot de pe listă și avem bătături.
În Catania văzusem Tatal Ficusilor într-un parc. Aici, în Giardino di Garbialdi, il vedem pe Strabunicul.
Ne stresăm grav când nu reușim să dăm de omul care trebuia să ne găzduiască în Marineo, la 25 de km de Palermo. Are telefonul închis. Folosim un sistem numit CouchSurfing pentru a găsi oameni care ne găzduiesc pe gratis. Ne decidem să mergem totuși până acolo așa că luam un autobuz AST Palermo-Corleone care trece și prin Marineo. Ajungem și dăm de un orășel mic, vechi și simpatic, foarte liniștit, dominat de o mega-rocă după care apune soarele. O luăm cătinel către adresa indicată, întrebând în stânga și-n dreapta. Ne interpelează un tip semi-dubios. Vrea să știe dacă avem nevoie de ajutor. Cu scepticismul tipic românesc și punându-ne trupurile și mințile bine antrenate în stare de alertă Defcon 3, îi explicăm detaliile încurcăturii în care ne aflăm. „Hai în mașină, vă duc eu”. Să ne ducă unde? Nu ne vine să credem așa o invitație. Omul citește asta pe fața noastră. Ne explică liniștit că ne cunoaște gazda și că știe unde stă. Ne urcăm în mașina precauți totuși. După un drum sinuos pe serpentine, ajungem la o căsuță care de la poartă pare mică, ascună pe o străduță laterală. Daniele lucrează grădina cu un fel de mașină de arat micuță și zgomotoasă. Șoferul strigă de la gard „Daniele! Daniele! Danieleeee!”. Niciun raspuns. Repetă și de peste drum i se alăturp vreo 3-4 voci. Cu toții stigăm în cor: „Danieleee!!!”. Functionează.
Intrăm, ne cunoaștem, ne plezanterizăm, admirăm căsuța și priveliștea incredibilă direct către mega-rocă. Păpăm un pic de supă de caracatiță cu tot cu caracatiță. Sunt semi-scârbit, dar fascinat și curios în același timp. „Sunt uimit și foarte foarte speriat”. Până la urmă bag aproape tot în mine, plus niște mozarella, brânză de capră și ricotta. Plus un pahar de vin alb și unu’ rosu.
Mergem în oraș. Mă aștept la un băruleț ca la noi la sat. Îl găsim. Se cheamă Bar D’Amore (dar nu vine de la dragoste, pe proprietar chiar în cheamă D’Amore). E o cameră micuță plină cu dubioșii locali, dar atmosfera e surprinzător de tihnită. Barul este aprovizionat mai bine decât cel mai smecher restaurant sau club în care am fost noi. Pereții sunt plini cu băuturi, poți să comanzi ce-ți trece prin cap. Îmi trece o bere. Rulăm o țigară afară, schimbăm amabilități in italiana slută și engleză urâtă.
Cică mai mergem într-un loc. Șoc! Pe o straduta veche de 1000 de ani, într-un sătuc/orășel de munte, ditai clubu’ „Barbagianni”. Coadă în față ca la cluburi de figuri, aglomerație, super-concert. Ne facem loc, vedem formația, gălăgie mare, Guns’n Roses Tribute Band. Băgăm bere, cola, cartofi prăjiți, țigări și un mic joint. Sunt happy ca o scoică. Mai schimbăm ceva impresii despre români, țigani, imigranți, mafie, Berlusconi și fotbal și mergem la culcare. E trei dimineața…
Din păcate din Marineo nu prea avem poze, pentru că am ieșit la distracție fără cameră. Da, știm, nu mai facem greșeala asta pe viitor. Peste câteva zile e 1 mai, și noi îl petrecem cu italienii la grătar.